Mănăstirea Humor

Aşezată în nordul Moldovei, pe valea străbătută de apele limpezi ale râului Humor, biserica mănăstirii Humor se înscrie între acele renumite biserici cu faţade pictate, a căror faimă a trecut demult graniţele ţării.

Cu pictura exterioară păstrată în condiţii uimitor de bune, biserica de aici, ca şi cele de la Voroneţ şi Moldoviţa, este o mărturie a neobişnuitului procedeu decorativ apărut în timpul domniei lui Petru Rareş, şi care, prin realizările sale, a constituit poate cea mai interesantă manifestare de artă din trecutul ţării noastre.

Drumul spre acest monument istoric şi de artă feudală porneşte din orăşelul Gura Humorului, situat pe şoseaua ce duce de la Suceava la Vatra Dornei. Pornind din acest orăşel, pe valea râului, în sus, călătorul străbate 6 km, până în satul Mănăstirea Humor, într-un frumos peisaj de dealuri şi păduri.

Aici au fost înălţate şi au existat, pe rând,,. două aşezări mănăstireşti. Din cea mai veche, datând din timpul lui Alexandru cel Bun, au mai rămas doar câteva crâmpeie de ziduri, aflate lângă drum, în centrul satului. Cea de-a doua, situată la câteva sute de metri mai la deal, a fost înfiinţată un veac mai târziu, sub Petru Rareş. Ea îşi mai păstrează biserica, un turn înalt de apărare ridicat de Vasile Lupu şi o clădire ruinată aflată în partea dinspre sud a curţii. Pe alocuri, câteva ridicături de pământ ne arată că mai dăinuiesc încă, sub nivelul actual al terenului, rămăşiţe din vechiul zid de împrejmuire ce închidea, desigur, întreaga mănăstire, după obiceiul vremii.

După ce ai pătruns în curte, pe sub clopotniţa intrării (o construcţie de lemn cu streaşină mare, sprijinită pe doi pereţi masivi de zidărie tencuită), te întâmpină un spectacol care uimeşte prin farmecul său. Pereţii multicolori ai bisericii, puternic subliniaţi de verdele intens al covorului de iarbă al curţii, alcătuiesc o armonie de culori atât de desăvârșită încât îţi vin în minte cuvintele scrise cu jumătate de veac în urmă de un străin cu renume în materie:

« Ceva asemănător nu ne oferă o a doua ţară din lume »

Prin aşezarea ei în preajma străvechiului drum de legătură cu Transilvania, mănăstirea a fost vizitată, la fel ca şi astăzi, de călătorii atraşi de podoaba zugrăvelilor bisericii. Printre ei poate fi citat şi acel « Toaderu diacu ot Maramureş ot Rozavlea », iscălit în 1726—1727 pe zidul mănăstirii.

Din istoria primei mănăstiri a Humorului se cunoaşte puţin până astăzi. Un act de danie al lui Alexandru cel Bun pomeneşte pentru prima oară în 1415 de «mănăstirea panului Ivan Vornicul care este la Humor », iar prin alte două acte, din 1428 şi 1429, acelaşi voievod dăruieşte o selişte şi trei sate fiilor lui Ivan Vornicul «la Humor unde este mănăstirea lor ». Aşadar, la începutul veacului al XV-lea ea exista. Faptul că aparţinea unei familii nu este de mirare, ştiut fiind că, în acea vreme, şi domnii şi marii dregători îşi ridicau mănăstiri care erau supuse, ca şi orice moşie, aceloraşi condiţii de proprietate, moştenire sau înstrăinare, specifice orânduirii feudale.

Printr-o serie de acte datând din anii 1445—1520, se întăresc de către domni diferite danii sau privilegii mănăstirii. Nu se ştie exact când şi nu se cunoaşte cauza ruinării care pare să fi avut loc în jurul anului 1527, după cum nu se ştie nici ce întindere avea sau cum arăta această primă aşezare. Ruinele încă păstrate rămân singura dovadă materială a unei foste biserici, zidită din piatră brută. Numai săpăturile arheologice i-ar putea preciza planul, completând ceea ce se cunoaşte astăzi despre aceste clădiri care au premers epocii lui Ştefan cel Mare.

În 1530 o nouă mănăstire ia locul celei vechi. Anul ne este arătat în pisania săpată în piatră, prinsă lingă intrare, în peretele exterior al bisericii:

«… prin voinţa şi cu ajutorul blagocestivului Domn Petru Voievod fiul bătrânului Ştefan Voievod s-a început şi s-a făcut acest hram … cu cheltuiala şi cu osteneala robului lui Dumnezeu Jupan Teodor marele logofăt şi ale soţiei lui Anastasia în anul 7038 (1530) luna august 15 ».

Privind rândurile în slovă veche ale pisaniei, ne gândim cu recunoştinţă la strămoşii noştri, pentru acest preţios obicei, păstrat cu atâta grijă în decursul veacurilor, de a data monumentele pe măsura ridicării lor. Aproape nu există biserică, locuinţă sau cetate din trecut care să nu poarte o asemenea pisanie, frumos dăltuită în piatră şi trainic fixată în zidărie, indicând, în acelaşi timp, ctitorul clădirii, în ce an a fost ea ridicată şi cine domnea atunci. Importanţa lor ca document constă în acea înşiruire cronologică a edificiilor marcând activitatea constructivă a diferitelor epoci, ceea ce a uşurat urmărirea formării şi dezvoltării stilurilor, fiind astfel de un ajutor nepreţuit pentru istoricii arhitecturii vechi româneşti.

Cine a fost Toader marele logofăt, pomenit în pisanie, ne-o spune însuşi Petru Rareş într-un act din 1528:

«… acest adevărat al nostru credincios boier pan Toader logofătul slujit-a înainte sfânt răposatului părinte al Domniei mele Ştefan Voievod şi fraţilor Domniei noastre Bogdan Voievod şi nepotului Domniei noastre Ştefan Voievod cu dreaptă şi credincioasă slujbă, iar acum slujeşte nouă cu dreptate şi cu credinţă ».

Desigur că o caracterizare atât de frumoasă, venită din partea unui voievod, poate fi justificată numai de marile servicii pe care ctitorul Humorului le-a adus Moldovei, în timpul a nu mai puţin de patru domnii succesive: Ştefan cel Mare (1457—1504), Bogdan al III-lea (1504—1517), Ştefăniţă Vodă (1517—1527) şi Petru Rareş, în prima sa domnie (1527—1538).

O serie de documente ale vremii confirmă activitatea lui bogată şi încrederea de care s-a bucurat din partea domnilor în timpul cărora a slujit. Astfel, în 1525 îl aflăm la Buda, trimis de Ştefăniţă Vodă, în solie la Ludovic al II-lea, rege al Ungariei şi Boemiei.

În 1531, la Obertyn, când armata lui Petru Rareş s-a înfruntat cu polonezii, Toader logofătul ia parte la luptă în calitate de « comandant al oştirii moldovene, călare şi cu buzduganul în mână », după cum scrie un martor ocular, cronicarul polon Martin Bielski. În 1534 pleacă în Transilvania, trimis de Petru Rareş într-o misiune de încredere ce a fost întreruptă prin moartea lui Gritti, delegatul sultanului Soliman al II-lea.

Vedem deci că Toader logofătul, cunoscut mai târziu în istorie şi sub numele de Toader Bubuiog sau Boboiog, ginere al vestitului mare logofăt Tăutu şi membru în divanul ţării sub patru domnii succesive, era unul dintre cei mai înalţi demnitari ai Moldovei.

În 1539, când a murit, el a fost îngropat în ctitoria sa de la Humor, în aceeaşi încăpere a mormintelor unde cu nouă ani înainte îşi înmormântase soţia.

Vremurile ce urmează sunt pentru mănăstire aceleaşi care trec peste întreaga Moldovă. Zilele liniştite alternează cu cele pline de griji, de jafuri, de incendii, ce însoţeau frământările sociale şi politice interne sau atacurile dinafară atât de numeroase pe atunci.

Înzestrată cu întinse moşii, cu păduri, vii şi livezi de către domnitori şi dregători ai Moldovei, mănăstirea a ajuns să posede însemnate bunuri. Daniilor lui Alexandru cel Bun li s-au adăugat altele, făcute sau întărite atât de Ştefan cel Mare, Petru Rareş, cât şi de cei care au urmat la domnie. Astfel, prin actul din 1554—1555, Alexandru Lăpuşneanu întăreşte Humorului numeroasele danii lăsate la moartea sa de logofătul Toader. În acest act, logofătul apare pentru prima oară sub numele de Boboiog, «care ial au înnoit-o şi au zidit şi au înfrumusăţat şi au întărit-o ». Alte sate, dăruite de Daniel, hatman şi pârcălab de Suceava, vin să sporească averea mănăstirii, precum aflăm dintr-o relatare făcută în 1556 de către egumenul Eftimie, cronicarul lui Alexandru Lăpuşneanu.

Dar viaţa de aici nu o dată a fost tulburată. întărirea mănăstirii cu ziduri înconjurătoare şi turn de apărare de către Vasile Lupu în 1641, sau evenimentele din 1653 când Humorul este jefuit şi incendiat de cazacii lui Timus Hmelniţki, în cursul luptelor lui Vasile Lupu cu Gheorghe Ştefan, ne sunt dovadă a zilelor întunecate şi a frământărilor interne prin care a trecut Moldova în cursul veacului al XVII-lea, răsfrânte şi asupra vieţii mănăstirii.

Cea mai grea încercare, care a şi pus capăt aşezării mănăstireşti a Humorului, a avut loc în veacul al XVIII-lea când, în 1774, Bucovina a fost ocupată de austrieci. Nu trec nici zece ani şi cele mai multe dintre mănăstiri sunt desfiinţate. în 1785 Humorul devine biserica parohială a satului, preotul fiind instalat în chilia cea mai bună ce era atunci în fiinţă.

Astăzi, din vechiul complex de clădiri au mai rămas întregi doar biserica lui Toader logofătul şi turnul lui Vasile Lupu.

Mănăstirile, şi biserica în general, au avut un rol complex în viaţa societăţii din Moldova feudală. în perioada de întărire a puterii politice centrale, domnitorii au găsit în biserică un aliat împotriva tendinţei de fărâmiţare feudală a boierilor. La rândul lor, voievozii au ridicat nenumărate construcţii religioase pe care le-au înzestrat cu numeroase danii.

În mai toate aceste mănăstiri, pe lingă obişnuita viaţă monahală, s-a desfăşurat şi o însemnată activitate culturală şi artistică.

Acolo, în chiliile adăpostite de zidurile incintei, închizând curtea dreptunghiulară şi biserica aşezată în mijloc, au fost realizate manuscrisele împodobite cu miniaturi şi au fost ţesute renumitele broderii, atât de admirate şi astăzi.

Tot în cadrul mănăstirilor s-au format meşterii zugravi şi sculptori care au realizat ansamblurile de pictură murală, interioare şi exterioare şi mobilierul bogat sculptat în lemn, încă păstrate pe alocuri în biserici.

O asemenea activitate s-a desfăşurat şi la Humor.

Pe lângă decoraţia picturală exterioară, arhitectura monumentului de la Humor este şi ea nu mai puţin valoroasă. Văzută în cadrul arhitecturii din Moldova secolului XVI, biserica de la Humor prezintă un interes deosebit, căci dacă prin pictura faţadelor ea se integrează ca procedeu într-un şir întreg de realizări contemporane similare, prin noile elemente de arhitectură apărute aici se deosebeşte de toate monumentele anterioare.

La începutul veacului al XVI-lea arhitectura religioasă din Moldova ajunsese la forme bine închegate ca alcătuire interioară şi izbutise să-şi făurească un stil aparte în plastica sa monumentală. Pridvor, pronaos şi uneori camera mormintelor, apoi naos şi altar, înşirate în ordine şi având fiecare un caracter bine definit, erau încăperile care împărţeau interiorul bisericii la sfârșitul epocii lui Ştefan cel Mare.

Faţade cu materiale aparente, decoraţie din elemente ceramice smălţuite şi colorate, socluri, chenare, contraforţi şi cornişe din piatră de talie, ocniţe şi firide adâncite în planul zidului, formând jocuri de umbră şi lumină, erau elementele ce alcătuiau o armonioasă împletire de forme şi culori a exteriorului.

Tocmai atunci, în plină maturitate a stilului astfel format, a apărut acea neaşteptată cotitură în regulile stabilite, acea extindere a picturii în dauna decoraţiei arhitecturale a faţadelor, care caracterizează înfăţişarea monumentelor din timpul domniei lui Petru Rareş. O tendinţă spre inovaţie, spre găsirea de noi mijloace de exprimare, se manifestă, deşi în măsură mai redusă, şi în arhitectură, prin introducerea unor elemente nefolosite până atunci şi prin modificarea celor existente.

Primul exemplu de acest fel îl avem chiar la Humor unde pentru întâia oară un pridvor deschis înlocuieşte obişnuitul pridvor închis şi unde o încăpere nouă, la etaj, se suprapune camerei mormintelor. Nu putem şti de unde să fi luat meşterul vremii ideea de a introduce deschiderea pridvorului. Ar putea fi o formulă de încheiere a unui proces evolutiv început mai de mult, o treptată evoluţie de la pridvorul cu ferestre mici de la Neamţ, trecând la ferestrele din ce în ce mai mari de la Suceava şi Probota, până la această ultimă şi dezvoltată formă cu ferestrele eliminate şi arcadele total deschise.

Dar ar mai putea fi şi rezultatul unei influenţe venite din afara Moldovei, în care caz apariţia cu puţin timp înainte a unor asemenea arcade monumentale deschise, în Muntenia, la Snagov şi Târgoviște, ar constitui şi ele motive de inspiraţie.

Pridvorul de la Humor are patru mari arcade în arc frânt, ridicate până sub şirul de ocniţe. Două din ele, deschise simetric în faţada dinspre vest, au parapete înalte de zidărie, iar celelalte două, dispuse câte una pe faţadele laterale, sunt folosite ca intrare. Un arc dublou median împarte spaţiul interior în două părţi egale, acoperite cu bolţi în cruce.

Din pridvor se pătrunde, printr-un portal aşezat în ax, în pronaosul de formă pătrată, luminat prin două ferestre laterale şi boltit cu o cupolă mare, sprijinită pe patru arce scoase în consolă. Urmează apoi încăperea mai strimtă şi mai joasă a camerei mormintelor, boltită semicilindric. în dreapta, într-o nişă adâncită în perete, se găseşte mormântul ctitorului, iar în stânga, într-altă nişă mai mică, mormântul soţiei sale. în colţul de nord-vest, printr-o scară circulară cu trepte de piatră, prinsă pe jumătate în grosimea zidului, se ajunge la etaj, într-o cameră de aceleaşi dimensiuni şi boltită la fel ca şi cea de la parter. Aci era fosta clisiarniţă, încăpere în care se păstrau obiectele de cult mai de preţ ale bisericii.

Din camera mormintelor se trece în naosul de plan dreptunghiular, cu două abside laterale semicirculare. Slab luminat prin două mici ferestre, boltit cu o calotă sprijinită pe cunoscutul sistem al arcelor moldoveneşti, aşezate pieziş pe cheile arcelor mari, naosul este totodată cea mai mare dar şi cea mai întunecoasă încăpere din interior. Altarul, despărţit de naos printr-o catapeteasmă de lemn, închide biserica spre est. încadrat de cele două mici cămăruţe, proscomidia şi diaconiconul, adâncite în grosimea zidăriei, altarul este de formă semicirculară şi are o singură fereastră, în ax.

Din cele două elemente noi apărute la Humor, pridvorul deschis nu a fost reţinut în repertoriul de atunci al meşterilor moldoveni. Nefiind repetat decât o singură dată, la Moldoviţa, el a dispărut timp de aproape un veac, reapărând apoi sub alte forme, importate direct din Muntenia. Clisiarniţă în schimb, aşezată deasupra camerei mormintelor, a fost menţinută până mai târziu şi o regăsim la Moldoviţa, Suceviţa, Galata şi la Solea, adică până în epoca finală a vechiului stil moldovenesc.

Arhitectura exterioară păstrează obişnuita împărţire primită de la monumentele anterioare, îmbrăcată însă cu noul strat de tencuială pictată. Un rând de ocniţe mici, înşirate la partea superioară a pereţilor, un al doilea rând de firide alungite care fragmentează suprafaţa absidelor, încadrate de cornişa tencuită şi soclul de piatră de talie de la bază, formează suportul arhitectonic folosit pentru pictură.

Lipsa contraforţilor laterali, motivată prin absenţa turlei, determină astfel mari suprafeţe netede, în care scenele picturii se desfăşoară liber, fără a fi nevoite să nesocotească arhitectura în măsura în care se întâmplă la alte monumente.

Acoperişul înalt, învelit cu şiţă de brad, prelungit lateral deasupra absidelor, păstrează întocmai formele arătate în cele două tablouri votive.

Prin frescele care o împodobesc în interior şi în exterior, biserica Humorului se alătură celor de la Voroneţ, Moldoviţa, Arbore şi Suceviţa, care fac renumele artei noastre plastice din veacul al XVI-lea.

Pictura interioară prezintă obişnuita orânduire a scenelor formând sistemul iconografic al bisericilor ortodoxe. Transpunând în imagini conţinutul textelor biblice, ea respectă în linii mari prescripţiile stabilite în acest scop. îmbinarea armonioasă a culorilor, precizia desenului şi folosirea iscusită a spaţiului au dus la crearea unei opere valoroase, cu caracter monumental.

în pronaos, deasupra şirului de sfinţi din partea inferioară a pereţilor, se găsesc scenele suprapuse ale Sinaxarului cu subiecte ale calendarului. Pe peretele dinspre vest este figurată Fecioara cu pruncul, iar deasupra uşii dinspre răsărit — scena Adormirii având pe Isus în centru.

Atenţia vizitatorului va fi atrasă în special de impresionanta realizare din cupolă, unde îmbinarea iscusită şi armonioasă între arhitectură şi pictură a dus la crearea unei opere monumentale. în mijlocul bolţii, în interiorul cercului pictat ca un curcubeu, se află Fecioara orantă, ținând la piept medalionul cu pruncul. Urmează 16 îngeri în picioare, înscrişi într-un şir de arcade, după care vine un registru, la fel circular, cu 24 de profeţi. Personajele apar, unele imobile, iar celelalte in mişcare, în atitudini variate. Coloritul este viu dar echilibrat, albastrul, galbenul şi roşul alternează şi se îmbină armonios. O cunună din frunze de acant, stilizate, încheie bolta.

Monumentala cupolă a Humorului a stârnit admiraţia multor vizitatori. Paul Henry, unul dintre entuziaştii cercetători ai artei feudale din nordul Moldovei, apreciază că în toată arta de genul acesta, puţine sunt exemplarele care «… prin folosirea registrelor şi prin simetria ansamblului să poată oferi ceva mai satisfăcător pentru cel mai exigent ochi. Arta italiană, în acest domeniu, nu are nimic mai frumos».

În camera mormintelor, peste rândul de sfinte aflate în dreptul uşilor de trecere, toată bolta este acoperită cu scene din viaţa fecioarei Măria.

Naosul cuprinde, dispuse în ordine de jos în sus, figuri de sfinţi, apoi Patimile desfăşurate în friză continuă. Deasupra, în abside şi timpane se află scenele mari ale Răstignirii şi ale Adormirii, iar în cupolă se zăreşte chipul sever al Cristului Pantocrator, dominând tot interiorul.

Personajele au chipuri expresive şi, în afara celor biblice, mai apar oşteni — pedeştri şi călăreţi — cu zale şi coifuri. Costumele sunt în culori diferite, dar armonios îmbinate. în altar, în bolta absidei, Maica Domnului, aşezată cu copilul pe genunchi şi încadrată de doi îngeri, precum şi friza de episcopi, înşirată dedesubt, formează un ansamblu monumental. Aci reţine atenţia Cina cea de taină, în patru scene narative care se desfăşoară continuu. Personajele sunt dinamice, bine individualizate. Isus şi Ioan sunt surprinşi într-o mişcare plină de duioşie.

în afară de aceste scene cu caracter strict religios, se găsesc totuşi, ca şi în exterior, subiecte legate direct de actualitatea timpului. Tablourile votive, în care ctitorii apar ținând monumentul în mâini, sunt de importanţă egală cu pisaniile semnalate mai sus. Documente preţioase pentru istorie prin figurarea personajelor, adesea sub formă de adevărate portrete şi purtând hainele vremii, ele sunt nu mai puţin preţioase pentru arhitectură prin reprezentarea, fie chiar schematică, a monumentului în formele sale originare.

Tabloul votiv de la Humor, cu portretele lui Petru Rareş, al fiului său Ştefan şi al soţiei sale Elena, este situat, ca de obicei în vechile biserici din Moldova, în naos, pe faţa peretelui vestic, în dreapta uşii.

în gropniţă se găsesc trei portrete funerare, dintre care unul ar putea fi al lui Ioan, fiul lui Petru Rareş . Deasupra mormântului, în firida arcuită de pe latura sudică, este reprezentat logofătul Teodor, iar pe latura opusă, deasupra celuilalt mormânt, soţia sa Anastasia. Aceasta apare astfel de două ori figurată în tablourile votive ale timpului: o dată la tinereţe, în biserica din Bălineşti ca fată a logofătului Tăutu, şi a doua oară, după moarte, la Humor, ca soţie a ctitorului Toader.

Un al patrulea portret funerar, aflat in pronaos, în colţul de sud-est şi suprapus picturii vechi, ne redă chipul lui Daniil, hatman şi pârcălab de Suceava, purtând un sul cu inscripţie ştearsă şi cu anul 1555, urmat de soţia sa Teodosia, ambii în faţa Maicii Domnului. S-a văzut mai sus, din actele pomenite, importanţa daniilor făcute mănăstirii de acest Daniil, fapt care i-a dat şi dreptul de a fi considerat ca al doilea ctitor şi zugrăvit în interiorul bisericii, împreună cu soţia, descendentă a Vornicului Ivan, ctitorul primei mănăstiri de la Humor. În cadrul picturii din interior, merită o menţiune aparte două scene, în care pictorul, lăsând deoparte formalismul impus de canoanele bisericii, a dat curs liber temperamentului său de artist.

Prima se găseşte în camera mormintelor unde, în glaful uşii spre pronaos, Sfânta Marina târăște după sine un drac ţinut de păr, pregătindu-se să-1 lovească cu un ciocan. Cealaltă, în timpanul de peste uşa dinspre pronaos, prezintă figura atât de expresivă a Maicii Domnului îndurătoare, care, cu o mişcare pătimaşă adânc umană, îşi sărută aproape cu violenţă copilul.

Ceea ce stârnește însă admiraţie la această biserică şi i-a adus faima nu numai în ţară dar şi dincolo de hotarele ei, este pictura exterioară.

Acest ciudat şi neobişnuit procedeu de a împodobi faţadele cu o pictură expusă direct în aer liber nu a apărut la Humor ca un fenomen izolat. înscris în scurtul interval de timp de aproape un sfert de veac, între anii 1530 şi 1547 , într-un şir întreg de opere similare, identice între ele ca subiect şi prezentare, el va dispare apoi, Suceviţa, pictată în 1601, rămânând doar o reluare târzie şi izolată a genului. Ținând seama de felul în care s-a manifestat dintr-o dată fenomenul, într-o prezentare de la început bine închegată, cât şi de faptul că nu poate fi regăsit sub această formă amplă în nici una din ţările vecine, este normal a se vedea aci rezultatul unui proces de creaţie propriu Moldovei.

Renunţarea totală la frumoasa decoraţie cu discuri şi cărămizi smălţuite a faţadelor monumentelor anterioare şi punerea în aplicare a acestei noi forme de exprimare este o dovadă certă a înaltului nivel de dezvoltare la care ajunsese atunci arta picturii murale în Moldova, fără de care noul procedeu n-ar fi putut fi conceput.

Sub stratul de pictură ce acoperă pereţii exteriori, în porţiunile unde este căzută tencuiala, se observă existenţa unui alt strat de pictură reprezentând o imitaţie de zidărie de cărămidă aparentă, în culori alternate roşu, verde şi galben.

Meşterii din acea vreme aveau obiceiul de a ascunde zidăria cu un asemenea strat de tencuială cu cărămidă pictată, în cazul când între data terminării construcţiei şi cea a executării picturii se scurgea un interval de timp mai mare. Sunt chiar anumite indicii care lasă a se presupune că înşişi meşterii lui Ştefan cel Mare, în plină perioadă a paramentelor aparente, zugrăveau cărămizile în zonele de cărămizi nesmălţuite. Este posibil ca tocmai datorită acestui procedeu, văzându-se cât de bine se păstra coloritul acestor zugrăveli expuse în exterior pe un timp mai îndelungat, să se fi născut ideea extinderii picturii interioare pe întreaga suprafaţă a faţadelor.

Scenele ce alcătuiesc decoraţia pictată exterioară de la Humor cuprind patru teme principale: Imnul Acatist şi Arborele lui leseu se află pe faţadele sudică şi, respectiv, nordică, Judecata din urmă, pe faţada de vest iar Cinul (Procesiunea Sfinţilor) se desfăşoară pe absidele laterale şi cea a altarului. în afară de Judecata din urmă, care acoperă întreaga suprafaţă a peretelui printr-o compoziţie de ansamblu, celelalte teme, compartimentate în tablouri de diferite dimensiuni, sunt înşirate în cadrul a şase fâșii orizontale suprapuse ce împart înălţimea pereţilor între soclu şi cornişă.

Frescele de pe faţada sudică s-au păstrat foarte bine, cu excepţia registrului inferior, parţial decolorat. între soclu şi ocniţele cu îngeri, pe aproape jumătate din această faţadă este figurat Imnul Acatist, după un poem închinat Fecioarei, care, zice legenda, ar fi salvat cetatea Constantinopol în anul 626, când aceasta a fost atacată de perşi.

Scenele au o desfăşurare amplă, pe trei registre, în jurul ferestrei gotice. Cea de lângă fereastră, Soborul Fecioarei, este impunătoare, admirabil realizată şi atrage în mod deosebit privirile, Paul Henry găsind-o « tot atât de frumoasă cât şi un tablou sienez ».

Până la soclu este înfăţişat Asediul Constantinopolului în trei scene. Pe lângă frumuseţea şi dinamismul imaginii, scenele sunt deosebit de interesante prin reactualizarea unei acţiuni petrecute cu veacuri înainte, pusă în legătură cu evenimentele zilei. Astfel, perşii sunt transformaţi în turci înzestraţi cu noua armă a artileriei, iar printre apărători apare strecurat însuşi artistul, sub chipul unui călăreţ ce străpunge cu lancea pe comandantul cavaleriei turceşti. Numele Toma înscris deasupra capului şi faptul cunoaşterii din documente a unui « Toma zugrav din Suceava» printre demnitarii lui Petru Rareş, nu lasă îndoială asupra identităţii personajului . în curtea cetăţii asediate se observă coline, biserici etc.

Biserica din dreapta are acoperişul bisericilor moldoveneşti din secolele XV—XVI. în aceste scene istorice sunt de remarcat elementele legate de realitatea imediată a epocii lui Petru Rareş, când independenţa Moldovei era din nou ameninţată de imperiul otoman în plină expansiune. Dacă zugravul Toma a înfăţişat Constantinopolul asediat nu de perşi, ci de turci, a făcut-o cu intenţia de a atrage încă o dată atenţia asupra gravităţii pericolului otoman. Caracterul mobilizator al scenelor ar putea fi pus în legătură cu pregătirile de luptă ale lui Petru Rareş pentru a salva ţara ameninţată cu cotropirea .

Alături de Asediul Constantine/polului se află compoziţia Rugul în flăcări în care figura centrală este Moise. Compoziţia este legată de cultul Fecioarei al cărei bust, cu pruncul, apare în medalion pe un fond de flăcări care izbucnesc de pe o stâncă.

În continuare, Acatistul sfântului Nicolae se desfăşoară în cincisprezece scene grupate în patru registre. Precizia desenului, formele largi şi un colorit viu şi inspirat conferă acestor scene o valoare artistică cel puţin egală cu a scenelor similare de la Voroneţ. Într-una din scene este zugrăvit diavolul în chip de femeie vicleană şi vicioasă. Are ochi pătrunzători, păr albăstriu, aripi pestriţe şi poartă o hlamidă.

Urmează apoi scenele reprezentând Legenda fiului rătăcitor în care numeroasele peisaje naturale dau un deosebit efect decorativ. Fiul apare în diferite posturi: în faţa tatălui, rătăcind prin lume — când singur, într-un peisaj cu munţi şi cu o cetate, când însoţit de două persoane — la curtea unui monarh etc. în registrul inferior este înfăţişată întoarcerea acasă unde are loc ospăţul şi petrecerea cu lăutari. Instrumentele muzicale, dansatorii, costumele, ca şi întreaga atmosferă, imprimă scenei un caracter laic.

Demne de a fi reţinute sunt şi cele trei imagini de pe un stâlp al pridvorului, care prezintă chipurile sfinţilor militari Dumitru, Gheorghe şi Mercurie. Aceştia, călări şi cu suliţe în mâini, pornesc avântat la luptă.

Pe faţada nordică, expusă crivăţului, starea de conservare a picturii este mult mai proastă. Scenele arborelui lui Ieseu, reprezentând legătura genealogică a lui Isus cu vechiul testament, figurile profeţilor care încadrează această scenă şi celelalte subiecte din viaţa sfinţilor, au ajuns să fie pe alocuri aproape şterse. Fondul albastru s-a păstrat. De asemenea se mai văd câțiva dintre filozofii antici.

În continuarea Arborelui lui leseu, peretele nordic mai are Acatistul sfântului Gheorghe, din care se mai păstrează doar două registre, dar şi ele şterse.

Cea mai importantă, unitară şi monumentală compoziţie a întregii picturi de pe faţade este Cinul care se întinde pe jumătatea dinspre est a bisericii, acoperind absidele laterale şi altarul. Ea cuprinde şase registre suprapuse şi înfăţişează o procesiune de sfinţi, profeţi, apostoli şi martiri care se îndreaptă, în ordinea ierarhiei lor, spre axul altarului. Aci se găsesc figuraţi Isus şi Măria, vegheaţi cu spada în mână de Arhanghelul Mihail.

Sculptura în piatră la biserica din Humor are un rol destul de redus. în faţade se găseşte la blocurile de piatră profilată a copertinei soclului, la pisania cu literele reliefate în câmp adâncit şi la chenarele portalului şi ferestrelor. Ca şi la celelalte biserici din acea vreme, ferestrele absidelor şi camerei mormintelor sunt mici, de format dreptunghiular şi cu chenare profilate simplu cu o singură baghetă încrucişată la colţuri. La pronaos ferestrele sunt mari, în arc frânt, încadrate cu un chenar cu profile gotice. O colonetă mediană susţine timpanul de piatră traforată şi sculptată în stilul gotic târziu zis flamboiant.

În interior, sculptura apare la chenarele uşilor şi la pietrele de mormânt. Portalul intrării, bogat profilat, în arc frânt şi cu arcada închisă cu un timpan de piatră susţinut pe console, precum şi uşa camerei mormintelor şi casei scării spre etaj, au toate obişnuitele profile în stil gotic. Uşa naosului, cu o cornişă deasupra, are însă profilele clasice în stilul Renaşterii, care au început să fie folosite în timpul domniei lui Petru Rareş, aduse probabil de meşterii cioplitori din Transilvania.

În pronaos şi gropniţă se află câteva lespezi funerare, unele dintre ele păstrate în stare bună. între acestea, mai interesante sunt cele din gropniţă. Cea aşezată în nişa peretelui de sud, peste mormântul ctitorului, este din marmură şi are un câmp nedecorat, încadrat cu o inscripţie. în cealaltă nişă, mai mică, din peretele de nord, se găseşte lespedea Anastasiei, cu un frumos motiv decorativ central, slab reliefat, mărginit de asemenea cu o inscripţie.

Se mai observă şi numeroase semne lapidare, săpate în piatră în diferite locuri şi în special cel încadrat într-o pajură peste golul uşii scării. Acestea sunt socotite ca fiind semne personale ale meşterilor, derivate din semnul distinctiv al lojei (corporaţiei) unde şi-au făcut ei ucenicia.

Vechea sculptură în lemn este reprezentată prin câteva piese încă păstrate. Printre acestea se numără şi crucea catapetesmei, care datează din 1590. în afară de stranele din veacul al XVIII-lea, mai este şi un jeţ, probabil din secolul al XVI-lea, având săpate în lemn, pe montanţii spetezei, câte un cap de bour şi motive ornamentale identice cu cele ale jeţului lui Petru Rareş de la Moldoviţa. Se mai găseşte de asemenea în biserică un analog datând din 1645. Toate aceste piese de mobilier, care formau desigur un ansamblu complet la fel ca la Moldoviţa şi Voroneţ, ne arată existenţa în veacurile XVI şi XVII a unui atelier de sculptură în lemn care alimenta regiunea cu opere de factură îngrijită şi unitară, desigur lucrate în cuprinsul mănăstirilor.

Mai există, păstrate în interiorul bisericii, patru icoane împărăteşti de toată frumuseţea, atribuite veacului al XV-lea.

Ceea ce a fost mai important în activitatea desfăşurată între zidurile Humorului s-a păstrat nu numai în obiecte modelate în piatră sau în lemn. Acestora li s-au adăugat renumite manuscrise, deopotrivă opere de artă şi cultură medievală. Dar prin opera distrugătoare a unor vremuri frământate, puţine dintre ele au ajuns până la noi.

Valoarea artistică şi cea documentară au adus o faimă binecunoscută Tetravanghelului de la Humor, aflat azi în muzeul de la Putna. Scris în 1473 de ieromonahul Nicodim din porunca lui Ştefan cel Mare pentru mănăstirea Humor, a fost ferecat în argint aurit în 1487 chiar în mănăstire, fiind deci vorba de prima mănăstire de Ia Humor. Aceste date le aflăm din textul epilogului.

«… Io Ştefan Voievod, domn al Ţării Moldo-Valahiei, a dat de (s) a scris acest Tetravanghel cu mâna ieromonahului Nicodim şi 1-a dăruit mănăstirii care (este) la Humor, întru pomană pentru sufletul său şi pentru părinţii săi şi copiii lui şi celui ce era egumen atunci, popa Gherondie; s-a sfârșit în luna iunie 17 în anul 6981 (1473) », iar pe faţa ferecăturii:

« Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei fiul lui Bogdan Voievod, a ferecat această evanghelie în mănăstirea de la Humor, în anul 6995 (1487) noiembrie 20».

Din diferitele însemnări de pe manuscris şi pe scoarţă se ştie că această carte a trecut prin multe încercări. Trimisă de către călugări lui Petru Rareş, la Ciceu, unde se afla în refugiu, şi dusă apoi cu dânsul la Constantinopol, a fost restituită mănăstirii in 1541. în 1653, cu ocazia prădării Humorului, a fost luată de cazacii lui Hmelniţki, cumpărată apoi de Kemeny, comandantul oştilor ungureşti, şi răscumpărată de voievodul Gheorghe Ştefan, care a redat-o mănăstirii.

În cuprinsul numeroaselor miniaturi şi frontispicii, se găseşte cunoscutul portret al lui Ştefan cel Mare, în care acesta este înfăţişat cu plete blonde şi ochi albaştri, în genunchi, oferind evanghelia Maicii Domnului cu pruncul în braţe.

Din documente istorice se ştie că Vasile Lupu a înconjurat mănăstirea cu un zid de incintă din care însă s-a mai păstrat numai un turn înspre nord-vest.

Totuşi în actul lui Alexandru Lăpuşneanu din 1555, de întărire a daniilor lăsate mănăstirii de ctitorul Toader Boboiog, se arată că el « au zidit şi au întărit-o ». Apare deci probabil că incinta lui Vasile Lupu a fost mai degrabă o refacere a unor ziduri mai vechi. Dărâmate cu timpul, ele se mai păstrează ca fundaţii sub pământ astfel că traseul lor va putea fi uşor de verificat prin săpături.

Din vechiul zid de incintă al mănăstirii a mai rămas până azi doar un turn, construit în secolul XVII. Pisania zidită în faţada dinspre sud a turnului, deasupra intrării la etaj, ne arată că « Acest turn l-au făcut şi înfrumuseţat … Io Vasilie Voievod prin mila şi binecuvântarea lui Dumnezeu Domnitor şi stăpânitor al Ţării toată la anul 7149 (1641)». Turnul, de plan pătrat, este o construcţie masivă, de piatră brută, cu ziduri de peste un metru grosime. La fiecare din cele patru etaje se găseşte câte o încăpere boltită; turnul are un balcon întors pe cele patru laturi în partea superioară şi se termină cu un acoperiş înalt şi ţuguiat în patru ape, învelit cu şiţă şi prelungit peste galeriile balconului. Doi contraforţi masivi întăresc faţadele dinspre vest şi nord ale monumentului, dintre care primul este gol în interior.

Parterul, cu bolta orientată nord-sud, fără ferestre şi cu o singură uşă la sud, zăvorită în spate cu druguri groase de lemn alunecând în zidărie, era folosit ca magazie. Etajul nu are legătură directă cu parterul, accesul făcându-se iniţial printr-o scară mobilă de lemn, acum dispărută. Astăzi, accesul este asigurat printr-o scară modernă, construită pe traseul celei vechi, cu trepte de lemn prinse pe un vang median de beton armat, susţinut de console încastrate în zidărie.

Încăperile etajelor, cu bolţile lor executate în cărămidă, comunică între ele prin scări cu trepte de piatră cuprinse în grosimea zidăriei. Ferestrele, de formă dreptunghiulară şi de dimensiuni restrânse în exterior şi prinse în chenare de piatră de talie, sunt arcuite şi cu glafurile mult lărgite spre interior. La primul etaj — un cămin şi la etajul următor — o vatră, ne arată şi felul de încălzire folosit.

Balconul din partea superioară, aşezat pe grinzi puternice şi sprijinite pe console de lemn în exterior, este închis pe cele patru laturi cu parapete pline din blăni groase de stejar, înălţate până la nivelul ochiului şi străpunse pe alocuri cu metereze pentru tragere.

În actuala sa formă, turnul, cu balconul şi cu acoperişul său ţuguiat, are o înfăţişare asemănătoare turnurilor din Transilvania. Nu trebuie uitat însă că în vremea când mai existau încă numeroasele turnuri ce întăreau cetăţile răspândite pe atunci în întreaga Moldovă, ele au avut fără îndoială forme mult apropiate de acestea.

Au fost realizate importante lucrări de restaurare, atât la turn cât şi la biserică. Turnul se afla într-o stare foarte proastă, mai ales în părţile sale superioare. Pardoselile, încărcate cu mormane de moloz şi dărâmături din etajele superioare şi pereţii, brăzdaţi de crăpături, arătau urgenţa unor serioase lucrări de reparaţii. începute în 1959, lucrările prevăzute la acest turn, singur de genul lui încă păstrat în Moldova, nu s-au limitat la simple reparaţii şi consolidări ci au fost extinse în vederea reconstituirii integrale. Astfel, pe lângă refacerea zidurilor şi bolţilor prăbuşite, pe baza studiului şi interpretării tuturor urmelor rămase în zidărie, a fost reconstituit balconul de lemn şi acoperişul care dispăruse.

Prin analogie cu formele monumentelor similare ale epocii şi prin completarea elementelor autentice ale fragmentelor de console păstrate, s-a realizat un nou balcon şi un nou acoperiş ale căror forme sunt probabil destul de apropiate de cele originare.

La biserică s-a urmărit realizarea unei mai bune apărări a picturii exterioare, faţă de agenţii atmosferici dăunători. De aceea s-a făcut un nou acoperiş, păstrându-se aceleaşi forme, însă cu o streaşină mult lărgită.

Cei care, de la an la an mai numeroşi, au început să se abată şi prin aceste depărtate colţuri ale ţării, din primele zile de vară până toamna târziu, vizitând, o dată cu Humorul şi bisericile de la Voroneţ, Moldoviţa şi Arbore, toate aşezate într-o arie geografică restrânsă, îşi vor putea forma astfel o imagine mai completă a valorii artistice excepţionale a picturii exterioare din vremea lui Petru Rareş. Şi dacă vor fi avut prilejul să vadă pereţii luminaţi de soare aprinzând încă mai mult coloritul viu al picturii, credem că vor păstra îndelung amintirea unui atât de rar spectacol.