Mănăstirea Moldoviţa

Linia principală a căii ferate care merge spre Câmpulung şi Vatra Dornei se ramifică de la Vama într-o arteră secundară, ce străbate munţii de-a lungul râului Moldoviţa, până la aşezarea mai mare de la capătul lui, Moldoviţa-Herăstrău, important centru de exploatare a lemnului. După ce trenul de munte trece prin localităţile Deia, Frumosul, Dragoşul, care şi-au păstrat de veacuri aceleaşi denumiri, la 15 km de la Vama se opreşte în gara Vatra Moldoviţei. Din gară se vede silueta severă a mănăstirii Moldoviţa, cu aspect de mică fortăreaţă, dintre zidurile căreia se ridică acoperişul unduios de şiţă al bisericii. După un urcuş de câteva minute, se ajunge la poarta mănăstirii, situată pe şoseaua ce duce la Moldoviţa-Herăstrău. Un mic pârâiaș, Ciumârna, ocoleşte pe la sud-est terasa înaltă, pe care a fost construită Moldoviţa lui Petru Rareş. La câteva sute de metri de ea, dominând priveliştea ce se deschide spre Vama, pe valea Ciumârnei, se păstrează încă ruinele unei construcţii mai vechi, ce datează din timpul lui Alexandru cel Bun. Sunt ruinele celei dintâi construcţii de piatră a mănăstirii.
În secolul al XIV-lea, peisajul artistic al Moldovei era desigur altul decât acela pe care-1 cunoaştem azi. Moldova de nord, întocmai ca şi Maramureşul, era o ţară a lemnului. Cele mai bătrâne monumente din această parte a ţării au fost la început din lemn şi au fost înlocuite cu construcţii de piatră numai în ultima treime a secolului al XIV-lea. Tradiţia ne-a păstrat şi la Moldoviţa, ca şi la Bistriţa şi Neamţ, amintirea unei astfel de construcţii. Trebuie să ne-o imaginăm de mici proporţii, cu pereţii din blăni groase de tisă, adăpostită sub un acoperiş imens de şindrilă, umbrită de o streaşină lată şi îngrădită de o palisadă. Despre data la care va fi fost ridicată această primă construcţie nu ştim nimic precis. în schimb, sunt ştiri mai certe legate de construirea monumentului din piatră, ale cărui ruine se mai văd astăzi, la începutul domniei lui Alexandru cel Bun. Este sigur că în anul 1410 mănăstirea exista, deoarece Alexandru îi întregeşte domeniul numind-o « cea nou zidită ». La vremea aceea construirea mănăstirii la poalele munţilor dintre Moldova şi Transilvania trebuie să fi avut drept scop şi supravegherea respectivei zone de frontieră, în documentul din 1411, prin care se stabileşte hotarul satului Moldoviţa, este pomenit un pârâu al « cetăţii », iar cercetătorii au aflat, nu departe de mănăstire, urme de zidărie şi o cămaşă de zale, ce atestă existenţa în această zonă a unei fortificaţii. în legătură cu acest rol de strajă al mănăstirii s-a păstrat de altfel şi o tradiţie locală după care stareţul era şi căpetenia unei organizaţii cu caracter militar în care intrau toate satele de răzeşi de pe valea râului. Parcurgând documentele se constată că mănăstirea Moldoviţa deţinea domenii importante la hotarul Moldovei spre Transilvania. De aceea se şi iscă în secolul al XVI-lea o serie de litigii între mănăstire şi oraşul Bistriţa, legate de încălcarea proprietăţilor ei. Din corespondenţa purtată la sfârșitul secolului al XVI-lea şi începutul veacului următor, între stareţii Moldoviţei şi negustorii bistriţeni, reiese că primii aveau rolul de a-i informa pe aceştia despre evenimentele din Moldova, stimulând venirea negustorilor saşi. Când situaţia era tulbure în Moldova, stareţii de la Moldoviţa trimiteau ştire bistriţenilor pentru a-i asigura că pot veni totuşi pentru comerţul lor. în timpul evenimentelor din vremea lui Petru Şchiopul, la Moldoviţa este adăpostit un sol al principelui Transilvaniei. Unul dintre stareţii Moldoviţei, Agathon, îi vesteşte pe bistriţeni în anul 1595, asupra misiunii sale diplomatice pe lângă hanul tătar, misiune ce urmărea să împiedice o năvălire tătară în Moldova. Aceleaşi asigurări de linişte le dă Agathon şi mai târziu, în 1621, la înscăunarea lui Ştefan Tomşa şi în 1628, la înscăunarea lui Miron Barnovschi. Încă de la începuturile ei, mănăstirea Moldoviţa a fost înzestrată cu păşuni şi terenuri de agricultură şi a beneficiat de o serie de venituri importante, rezultate din traficul comercial, activ în Moldova pe acea vreme. Veniturile mănăstirii erau strâns legate de viaţa economică a oraşului Baia, vestit centru orăşenesc al Moldovei în secolele XIV—XV. Ea stăpânea la Baia cinci mori, o sladniţă de făcut bere şi o piuă de sumane. Tot aici mănăstirea îşi avea împuterniciţii ei, de origine tătară, care dobândiseră printr-un hrisov din anul 1454 dreptul « să vândă şi să cumpere ». Negustorii mănăstirii făceau comerţ întins cu sare şi miere, până la gurile Dunării, de unde aduceau peşte. Mănăstirea stăpânea şi la Suceava nişte « case » primite în dar. Cele mai mari venituri rezultau însă din taxele vamale, percepute asupra mărfurilor aduse din Transilvania. în privilegiul comercial acordat în anul 1408 de Alexandru cel Bun neguţătorilor lioveni, locul de plată a taxelor este stabilit în satul Moldoviţa.
Nu departe de râul Ciumârnei, pe un tăpşan înverzit, unde se aflase cândva vechea bisericuţă de lemn, se mai văd şi azi ruinele celei mai vechi biserici de piatră de la Moldoviţa, construită în primii ani ai secolului al XV-lea. Adăpostită altădată spre nord-vest, de înălţimi pietroase, împădurite, ea s-a năruit, se pare, din pricina unor alunecări de teren, la începutul veacului al XVI-lea. Neregularităţile pământului din jurul ruinelor şi resturile de zidărie, care mai apar pe alocuri din iarbă, marchează un zid de incintă de plan rectangular, cu clădiri mai importante spre sud. Pe dealurile învecinate se mai pot urmări fragmentele unei conducte, care aducea apa la mănăstire. Olanele păstrate sunt asemănătoare celor găsite la Cetatea Sucevei şi la mănăstirile Probota şi Slatina. în râpa de pe latura de est, apar la tot pasul, spălate de şuvoaie, numeroase urme materiale, dovezi ale vieţuirii din secolul al XV-lea. Zidurile ruinate, pe jumătate acoperite de moloz, lasă să se citească planul originar al bisericii, în formă de treflă, asemănător cu cel al unui alt monument vechi al Moldovei, biserica Sf. Treime din Şiret. Acum mai bine de o jumătate de veac, biserica, mai puţin ruinată, păstra încă urmele unei cupole centrale, înălţată pe naos. în planul ei actual apare o încăpere a mormintelor, care pare a fi un adaos. Săpăturile vor putea lămuri mai clar această problemă încă discutată, a existenţei în acest loc, de la origine, a unei gropniţe. Urme de pictură încă vizibilă, păstrate în glaful ferestrelor, lasă să se vadă că ea era aplicată pe un strat de mortar, într-un mod deosebit faţă de acela existent la monumentele din vremea lui Ştefan cel Mare. Cercetări mai vechi, făcute într-o perioadă când pictura monumentului era mai bine păstrată, au putut determina esenţa vegetală a culorilor şi compoziţia stratului de preparaţie. Puţinele fragmente aflate în moloz, se aseamănă cu acelea găsite recent în săpăturile din şanţul de apărare al cetăţii Suceava. Ele datează din epoca lui Alexandru cel Bun.
În 1532, în timpul domniei lui Petru Rareş, vechiul monument a fost părăsit şi s-a început construirea unei noi mănăstiri. Piatra a fost adusă din valea râului Moldoviţa sau spartă din coasta muntelui de la Vama, nu departe de mănăstire. S-a înjghebat pe loc un mic şantier. Ţăranii satelor din jur, supuse mănăstirii, cărau piatra, nisipul şi lemnul. Tot ei dădeau mâna de salahorie, sub supravegherea meşterilor. Mai întâi au fost săpate şanţurile temeliilor, adânci de 2—2,5 m şi late de 1,60—1,80 m, în care s-a turnat piatra şi mortarul cu var nestins. Când zidul a ajuns la înălţimea solului, au fost lucrate cu grijă, tot din piatră brută, paramentele. S-a început întâi ridicarea bisericii, pentru care Rareş va fi folosit şi meşteri transilvăneni. În jurul bisericii a fost înălţat apoi zidul de incintă, care i-a dat ansamblului aspectul unei mici fortăreţe. închizând un patrulater cu laturile de 40 m, gros de 1,20 m şi înalt de 6 m, acest zid se mai păstrează doar pe trei laturi, spre sud fiind în parte dărâmat sau înglobat în construcţiile ulterioare. Pe laturile de nord şi de vest sunt vizibile meterezele, înguste spre exterior, cu glafurile piezişe, lărgite în interior, dispuse la intervale egale deasupra drumului de strajă. În colţul de nord-vest se află clisiarniţa înălţată la începutul secolului al XVII-lea. Stăreţia de pe latura opusă a suferit modificări importante, atât ca dispoziţie interioară cit şi ca exterior, fapt care a determinat pe restauratorii actuali s-o lase în forma ei din secolele XVIII—XIX. Pe latura de nord, în vecinătatea clisiarniţei, se păstrează temeliile vechilor chilii. Pe latura de est a incintei, cea mai uşor accesibilă, situată din vechime pe drumul principal, se înalţă trei turnuri masive. în centru se află turnul de deasupra gangului porţii, cu cele două etaje ale sale. încăperea de la etajul întâi, boltită în semicilindru, este slab luminată de două ferestre înguste dispuse în ax. Ea servea drept locuinţă străjilor care vegheau altădată liniştea şi securitatea mănăstirii. Al doilea etaj, acoperit cu o calotă susţinută pe trompe, era destinat apărării propriu-zise. Cele trei ferestre circulare, dispuse astfel încât să permită vederea pe trei laturi, până departe, erau destinate apărării cu archebuze. Pe latura de est, o uşă îngustă dădea spre un balcon de lemn din care s-au păstrat doar puternicele console de piatră. O scară în spirală, adăpostită într-un mic turn circular, situat p; latura dinspre curte a turnului porţii, ducea la aceste două încăperi. Arcadele bogat decorate cu rozete şi motive vegetale, sculptate în piatră, amintesc îndeaproape de ornamentaţia mănăstirilor Dragomirna, Solea şi Bogdana, datând de la începutul secolului al XVII-lea. Consolele în frânghie împletită se leagă de asemenea direct de sculptura acestor monumente. Prea puţin cercetată încă sub raportul originii ei, această ornamentaţie sculptată este nouă pentru Moldova, fiind introdusă abia în primii ani ai secolului al XVII-lea, când s-au făcut şi la Moldoviţa unele refaceri şi adaosuri, în timpul egumeniei lui Efrem (1609— 1614).
În colţurile incintei, pe aceeaşi latură, se înalţă la sud-est, turnul masiv al clopotelor, iar la nord-est un turn circular, cu două încăperi suprapuse, despărţite printr-o podină de lemn. Cercetările făcute cu prilejul restaurărilor recente au dat la iveală unele resturi de construcţie şi în colţurile de sud-vest şi nord-vest, indicând prezenţa unor turnuri şi pe această latură. Ele au fost desfiinţate probabil cu ocazia refacerilor şi adaosurilor din secolul al XVIII-lea. În incintă, în mijlocul unei pajişti încântătoare, se înalţă biserica. Încercând a descifra treptat structura acestui monument de plan treflat, se desprind o serie de note proprii construcţiilor anterioare, bazate pe tradiţia mai îndepărtată a Bizanţului, care a rodit original în Moldova. Proporţiile lui sunt însă mult sporite faţă de marea majoritate a construcţiilor dinainte, ceea ce constituie o particularitate a bisericilor din vremea lui Rareş. Lungimea totală a bisericii este de 32,80 m, iar lărgimea ei de 8,50 m. Ca toate celelalte biserici din vremea lui Petru Rareş ea impune prin tendinţa de înălțare si zvelteţe, ceea ce îi dă un aer de eleganţă, îmbinat cu măreţie şi strălucire datorită atât arhitecturii, cât şi picturii exterioare. De altfel, sporirea proporţiilor uită pe de o parte, din existenţa gropniţei şi a pridvorului, care lungesc corpul bisericii ca în cazul mănăstirii Neamţ, iar pe de altă parte din înălţarea zidurilor şi a bolţilor în armonie cu creşterea în suprafaţă a întregii construcţii. Continuând de fapt concepţia constructivă, deplin cristalizată de artiştii vremii lui Ştefan cel Mare, meşterii lui Rareş au desăvârșit unele elemente, cum este de pildă pronaosul, foarte spaţios şi pridvorul deschis, care dă monumentului o zvelteţe deosebită prin arcadele sale înalte. în genere, linia zidurilor, proporţia turlelor în raport cu zidurile şi cu întreaga suprafaţă a bisericii, tind spre înălţime. încadrarea şi ordonarea picturilor exterioare, mai ales pe abside, sporesc simţitor această impresie. Şirul de firide înălţate de-a lungul absidelor, ca şi ocniţele mărunte dispuse sub cornişe şi pe cilindrul turlei, constituie încă o trăsătură comună cu monumentele din vremea lui Ştefan cel Mare. Golurile ferestrelor marchează prin înălţimea lor, mai ales la pronaos, zvelteţea pereţilor şi aduc prin formă şi decoraţie ceva din atmosfera catedralelor gotice. Moldoviţa se încadrează, prin particularităţile arhitecturii ei, grupului important de mănăstiri: Probota, sfântul Dumitru din Suceava şi Humor, înălţate în răstimp de câțiva ani. Asemănarea dintre ele poate duce la presupunerea că au fost gândite şi realizate de aceeaşi echipă de constructori. Meşterii transilvăneni folosiţi la Moldoviţa au cioplit blocurile de piatră vizibile la colţurile clădirii, la contraforţi şi la soclu. Tot ei au fasonat chenarele ferestrelor şi ale uşilor, tăiate în arc frânt, cu nervuri şi rozete în trifoi, purtând semnele stilului gotic târziu, transilvănean. Aceiaşi meşteri au săpat în piatră pisania, pusă pe faţada de sud a intrării în pridvor, în care se aminteşte data de 8 septembrie 1532, când a fost încheiată construcţia şi anul pictării bisericii, 1537. Ca şi pe celelalte monumente contemporane, meşterul pietrar a scris « pisali » în piatră, decupând cu o linie sigură literele cirilice, în spiritul artei gotice. O mică cornişă, întocmai şi pe marginile laterale, sprijinită pe scuturi cu rolul unor mici console, încadrează rândurile inscripţiei. De sub arcadele înalte, uşor frânte, ale pridvorului acoperit cu trei bolţi în cruce, rezultate din intersecţia a doi cilindri, spaţiul apare încă şi mai cuprinzător. Distribuţia interioară a bisericii este cea obişnuită, incluzând un pronaos spaţios, aproape pătrat, urmat de camera mormintelor sau gropniţa (o încăpere îngustă, joasă şi întunecoasă) şi apoi naosul, care repetă proporţiile pronaosului, prelungindu-se pe laturi cu cele două abside de nord şi de sud, iar la est cu încăperea semicirculară, mai adâncită, a altarului. Intrarea principală din pridvor în pronaos se face printr-un portal impunător, tăiat în arc frânt, cu numeroase muluri gotice, având bazele sculptate, dispuse într-un plan înclinat. Timpanul, format în partea de sus a ancadramentului, este decorat cu o frumoasă pictură reprezentând pe Maica Domnului cu Isus copil. în acest cadru se înscrie un al doilea chenar dreptunghiular, mai simplu profilat, mărginind uşa. În pronaos se remarcă frumuseţea cu care a fost concepută bolta. Aşezată la o înălţime potrivită, fără a ştirbi din zvelteţea pereţilor şi a golurilor ferestrelor, ea aminteşte îndeaproape sistemul de boltire folosit frecvent în vremea lui Ştefan cel Mare. Patru arce mari, sprijinite pe console, încadrează spaţiul central în care se înscrie o calotă sferică, aşezată pe un plan pătrat, prin mijlocirea unor triunghiuri sferice (pandantivi). Spre deosebire de alte bolţi moldoveneşti, în acest caz, în locul celor patru arce suprapuse, dispuse în diagonală, care supraînălţau calota, s-a folosit un sistem de opt arce întretăiate, a căror grosime vizibilă este mult redusă. Prin fineţea lor ele dau o eleganţă deosebită bolţii, care apare ca o piatră preţioasă, reflectând lumina pe fiecare dintre spaţiile create între arce. Elementele decorative pictate şi figurile din cele şaisprezece triunghiuri contribuie de asemenea la sublinierea liniilor elegante şi uşoare ale acestei bolţi. Ferestrele pronaosului, câte două pe laturile de nord şi de sud, păstrează aceeaşi tăietură în arc frânt. Ele sunt despărţite pe toată înălţimea prin colonete mediane. În partea de sus, câte o rozetă traforată, lucrată în stil gotic lasă să pătrundă o plăcută lumină difuză. Micile ochiuri de vitraliu, colorate în roşu şi albastru, singurele păstrate din vremea construcţiei, filtrează în anumite momente ale zilei câteva raze de lumină. Impresia de spaţiu pe care o creează această încăpere este şi mai puternică, în contrast cu a doua cameră, îngustă şi joasă, boltită în semicilindru, servind drept gropniţa. De aci, printr-o uşă scundă în colţul de nord, pe o scară în spirală, pe jumătate scobită în grosimea zidului, se pătrunde într-o mică tainiţă, ce servea de ascunzătoare, în zilele de restrişte ale năvălirilor turceşti şi tătăreşti, obiectele de preţ ale mănăstirii erau ascunse aci, în firide adâncite în pereţi, închise altădată cu canaturi de lemn. Pe latura de nord a gropniţei, sub un baldachin construit din cărămidă tencuită susţinut pe colonete de piatră, se află mormântul episcopului Rădăuţilor, Efrem, fost egumen al Moldoviţei, îngropat aici în anul 1619. Ferestrele gropniţei şi ale absidelor sunt scunde şi înguste, încadrate de chenare dreptunghiulare, cu pronie gotice încrucişate în partea de sus, decorate cu mici scuturi. Uşile interioare—-dintre pronaos şi gropniţă şi cea spre naos—au cadre dreptunghiulare, cu profile gotice mai simple. Cornişa, cu profil clasic, aşezată deasupra primei uşi marchează pătrunderea elementelor de Renaştere şi în sculptura moldovenească. Naosul, de aceleaşi proporţii ca şi pronaosul, este acoperit cu o boltă moldovenească, al cărei sistem de susţinere repetă formele mai vechi. Patru arce mari, sprijinite pe console de piatră, reduc spaţiul dreptunghiular la un pătrat, peste care se înalţă prin patru pandantivi un prim cilindru; din zidăria acestuia se desprinde apoi un al doilea rând de patru arce, mai mici, dispuse în diagonală faţă de cele inferioare. Acest sistem de arce întretăiate, aşezate în două etaje, contribuie la înălţarea întregii turle. în exterior, pe laturile de nord şi de sud, au fost înălţaţi, până la nivelul bolţilor, câte doi contraforţi puternici. Ei joacă rolul unor proptele imense, care echilibrează împingerile arcelor mari, transversale. Absidele laterale şi absida altarului sunt boltite în semicalotă. Acoperişul, de şiţă, cu pante repezi şi streaşină lată, unduioasă, urmărind linia sinuoasă a absidelor, punând în valoare baza stelată a turlei, sporeşte verticalitatea construcţiei. Actuala lui formă încearcă să reproducă pe aceea originară, aşa cum se desprinde din imaginea monumentului în scena tabloului votiv. Cea de-a doua clădire importantă în ansamblul arhitectonic al Moldoviţei este clisiarniţa, folosită în trecut şi ca locuinţă domnească sau episcopală. Ca şi celelalte case de acest gen, existente în cadrul mănăstirilor Bistriţa, Probota, Slatina, Pângărați şi Suceviţa, ea este una dintre puţinele locuinţe moldoveneşti păstrate din secolele XVI — XVII.
Data înălţării (1610—1612) este precizată de pisania ce aminteşte ca ctitor pe Efrem, egumenul de atunci al mănăstirii. i în stare de ruină totală, înainte de începerea lucrărilor de restaurare întreprinse în anii 1955—1957, ea şi-a recăpătat apoi, trăinicia şi aspectul originar. La începerea lucrărilor, ruinele acoperite de bălării şi arbuşti, ale căror rădăcini dislocaseră zidăria, erau pe jumătate îngropate în pământ şi moloz. în timpul lucrărilor de degajare s-au dat la iveală unele detalii de construcţie, cum sunt de pildă firidele adâncite în pereţi, nivelul şi natura pavimentelor, cadrele ferestrelor şi ale uşilor etc. Cu prilejul acesta s-a putut afla şi baza unui turnuleţ circular situat pe latura de sud, care adăpostea o scară în melc, ce conducea la balconul etajului. Bolţile încăperilor de la parter, unele simple, semicilindrice, dispuse în ax, altele mai complicate, în lunete, erau relativ bine păstrate, oferind posibilitatea unei reconstruiri fidele; resturile rămase la etaj au oferit şi ele suficiente elemente pentru restaurare. Faţada casei, la origine tencuită şi văruită, prezintă unele caracteristici proprii construcţiilor din secolul al XVII-lea, care au pătruns în arhitectura moldovenească sub înrâurirea Ţării Româneşti. Un brâu de cărămidă dispusă în zimţi se întinde pe faţa sudică, sub consolele de piatră, destinate să susţină balconul. Un al doilea brâu marchează partea superioară a construcţiei, deasupra ferestrelor. Deasupra uşii de intrare a parterului există o firidă dreptunghiulară, care probabil era pictată; la etaj, o altă firidă similară constituia lăcaşul pisaniei care se desprinsese şi a fost pusă la loc cu ocazia, restaurărilor. De plan dreptunghiular, cu faţada principală spre sud şi cu spatele lipit la vest şi sud de zidul de incintă, clădirea este formată din parter şi etaj. Ea are o lungime de 22,50 m şi o lăţime de 7,50 m. Grosimea zidurilor, construite din bolovani de râu amestecaţi cu piatră brută de carieră, variază de la 1 m la 1,50 m. întocmai ca şi la biserică, cărămida a fost folosită doar la bolţi şi la glafurile ferestrelor şi uşilor. Un contrafort puternic, înalt până la nivelul etajului, propteşte colţul de sud al clădirii. Parterul cuprinde 5 încăperi, comunicând una cu alta, din camera principală, cu intrarea direct din curte. Etajul, este format numai din patru camere. Singura comunicare cu etajul se face prin scara în spirală amintită mai sus, care duce la un balcon de lemn, sprijinit pe console puternice de piatră. În toate încăperile sunt adâncite în pereţi numeroase nişe arcuite, firide dreptunghiulare, având în partea de jos câte o scândură groasă de stejar. Ele foloseau altădată ca dulapuri. Ca şi la parter, ferestrele şi uşile de la etaj au chenare de piatră profilate şi glafuri adânci spre interior. Uşile dintre camere sunt încadrate de asemenea cu chenare de piatră. Lucrările de restaurare au urmărit nu numai salvarea părţilor păstrate ale vechii construcţii, ci şi adăugarea unor elemente noi, cum sunt de pildă acoperişul, balconul de pe latura sudică şi foişorul larg deschis, spre priveliştea de pe valea râului Moldoviţa. Acoperişul înalt, cu pante repezi, cu o linie uşor unduioasă şi streaşină lată, sprijinită de console puternice, mult ieşite în afară pe latura de sud pentru a putea adăposti şi balconul, a fost realizat în armonie cu cel al bisericii. Pe latura de sud a incintei se înlănţuie un şir de construcţii, transformate total în ultimele două veacuri. Numai pivniţa originară mai indică aici distribuţia aproximativă şi proporţiile încăperilor vechii stareţii. Construcţia cea nouă a paraclisului, stăreţiei şi chiliilor a distrus în bună parte zidul de incintă precum şi turnul existent odinioară în colţul de sud-vest. Restaurările recente au respectat ultima formă exterioară a acestor clădiri, dându-le însă o nouă distribuţie interioară. Pictura Moldoviţei constituie până azi, împreună cu aceea a Voroneţului, cel mai preţios şi fermecător ansamblu dintre monumentele lui Petru Rareş. Din tot grupul bisericilor înălţate sau numai zugrăvite în exterior în această perioadă, doar Moldoviţa şi Voroneţul şi-au păstrat prospeţimea coloritului, uimitor de viu şi de cald, îndeosebi pe faţada de sud şi pe absidele de est şi de sud. Executată la cinci ani după înălţarea construcţiei, aşa cum arată inscripţia zugrăvită deasupra intrării din gropniţă şi pisania în piatră de la intrarea în biserică, pictura Moldoviţei este opera unui mare artist, din şcoala de zugravi moldoveni formată în această perioadă. Tendinţa de umanizare a figurilor divine şi introducerea simţămintelor profund omeneşti, într-o întreagă serie de scene din ciclul evanghelic, redate în detalii pitoreşti, cu o sensibilitate deosebită, cu căldură şi discreţie în exprimarea sentimentelor, sunt trăsături proprii acestei picturi, evidente mai ales la Moldoviţa. Din punct de vedere al conţinutului de idei şi al programului iconografic, pictura interioară a Moldoviţei, refăcută în veacul al XVII-lea, culoare peste culoare, continuă în linii mari tradiţia anterioară. în calotă este Isus Pantocrator, înconjurat de prooroci şi apostoli pe tambur, iar principalele scene din viaţa lui sunt zugrăvite în pandantivi. Maica Domnului cu Isus în braţe tronează în conca absidei principale, încadrată de doi îngeri şi de Ioachim şi Ana. Acestea sunt subiectele obişnuite în pictura bisericilor mai vechi cât şi în acelea construite de Rareş. în genere, spre deosebire de rest, la grupul acesta de picturi de la Moldoviţa, se poate admira mai degrabă dibăcia meşterilor care-şi stăpâneau perfect meseria, lucrând pe de rost, cu o linie elegantă şi precisă, dar lipsiţi de căldură, dând personajelor aceleaşi atitudini stereotipe, înveșmântând siluetele înalte şi elegante în draperii rigide. Unele figuri însă, cum sunt de pildă acelea ale apostolilor din scena împărtăşirii, de o eleganţă căutată, deosebit de zvelte, cu talia mult ridicată, picioarele alungite şi draperiile subliniind supleţea trupurilor, amintesc oarecum de pictura italiană a secolului al XV-lea. în «Cina cea de taină», de pe peretele de est al absidei principale, ca şi în unele scene din ciclul patimilor, care se desfăşoară în lungi frize suprapuse, sunt evidente însuşirile de povestitor cu penelul, preocupat de exprimarea sentimentelor de emoţie, durere şi deznădejde. Scena reprezentând pe Isus pe cruce, încadrat de cei doi tâlhari şi de soldaţi, purtând bonete de modă italiană, în două culori, desfăşurată în conca absidei de nord a naosului, este impresionantă, în primul rând, prin amploarea compoziţiei. în stânga scenei, se află siluetele elegante ale Maicii Domnului şi ale celor trei femei ce o însoţesc, copleşite de durere, iar în dreapta sfântul Ioan şi un grup de soldaţi. Figura Maicii Domnului, aceea a uneia dintre femei şi a sfântului Ioan, fin desenate şi foarte personale, par inspirate de un model viu. Portretele ctitorilor, Petru Rareş împreună cu doamna Elena şi doi copii, de pe peretele de vest al naosului, vădesc de asemenea prin expresia ochilor şi ţinuta lor calmă şi sobră, încercarea de a reda viaţa lăuntrică a personajelor, deşi ele păstrează caracterul unor portrete oficiale. Pictura din camera mormintelor, foarte afumată, a suferit şi cele mai mari retuşări. în boltă şi pe pereţi, în scene mici, compartimentate, se reprezintă o parte din menolog, care se continuă şi în pronaos. Ultimul registru este ocupat de martiri. La est şi în dreapta uşii care dă în naos, se găseşte o scenă tratată mai amplu, reprezentând pe Isus între Maica Domnului şi Ioan Botezătorul; deasupra uşii de est, se vede Maica Domnului cu Isus, iar deasupra uşii de vest, Adormirea Maicii Domnului. în pronaosul luminos, datorită celor patru mari ferestre laterale, domină din creştetul bolţii portretul Maicii Domnului ca orantă, cu Isus pe piept, cu braţele ridicate, înconjurată de îngeri şi serafimi. în pandantivii mari sunt reprezentaţi, la pupitrul lor de lucru, marii poeţi ai lumii bizantine: Cosma, Iosif, Theofan şi Damaschin. în partea de sus a pereţilor şi în timpane sunt redate cele şapte concilii ecumenice, iar în restul suprafeţei pereţilor se desfăşoară, în scene numeroase şi mărunte, vieţile sfinţilor. La stânga uşii de vest, se vede Maica Domnului în picioare, cu Isus pe piept, între doi îngeri. Arhanghelul Gavril din această scenă pare un portret viu. Chipul Maicii Domnului, zugrăvit în exterior în timpanul de deasupra intrării, ținând cu duioşie în braţe pe Isus copil, cu obrazul lipit de al ei, este plin de expresivitate şi se apropie mult de însuşirile unui portret. Această icoană este considerată drept una dintre cele mai frumoase din pictura Moldoviţei. Pe lângă scenele legate de creaţia lumii, a animalelor şi a primilor oameni, pictura pridvorului reprezintă scena judecăţii din urmă, care se desfăşoară pe întreg peretele de est, de o parte şi de alta a intrării. în realizarea acestui subiect pictorii moldoveni şi-au putut desfăşura în voie întreaga lor imaginaţie. La Moldoviţa, ca şi la Voroneţ, ceea ce impresionează în primul rând este amploarea şi echilibrul dat compoziţiei, la care participă zeci de personaje dispuse ritmat în şiruri, pe jilţuri sau în convoaie solemne, ce se îndreaptă cu paşi măsuraţi spre centrul scenei. În exterior, pe stâlpul care străjuieşte intrarea de sud a pridvorului, te întâmpină imaginea sfântului Gheorghe ucigând balaurul şi a sfântului Dumitru omorând pe Lie, ambii redaţi cu o mişcare plină de energie. Pe faţada de miazăzi a bisericii se desfăşoară cele două teme preferate ale zugravilor din vremea lui Petru Rareş: acatistul Maicii Domnului şi arborele lui Ieseu. La Moldoviţa, mai mult decât la Arbore sau la Humor, aceste scene au căpătat o amploare deosebită. Cele douăzeci şi patru de episoade ale acatistului, imn religios prilejuit de evenimentele istorice care au tulburat Constantinopolul în veacul al VII-lea, sunt zugrăvite pe peretele de sud al pronaosului, în trei registre. în partea de jos, de deasupra naosului, se desfăşoară într-o friză neîntreruptă scena asediului marii capitale a imperiului bizantin, cetatea de aur a cărei bogăţie, strălucire şi cultură a fermecat întreaga lume medievală. Sub penelul zugravului moldovean, tema istorică a căpătat o amploare şi un dramatism nemaiîntâlnit în alte compoziţii similare. Asemeni unui martor ocular, zugravul pare să povestească, în culoare, momentele tragice ale atacului naval vizibil în partea stingă, ca şi acela al atacului călăreţilor uşor înarmaţi, precedaţi de tunuri grele, reprezentat în dreapta. în centru, se profilează fortificaţiile impresionante ale Bizanţului, sub ocrotirea cărora o masă de oameni, având în frunte curtea imperială şi înalţi prelaţi, înaintează într-un lung cortegiu procesional. Luptele cu turcii, care zguduiau încă Moldova, în vremea lui Petru Rareş, vor fi contribuit, fără îndoială, la dramatismul şi amploarea acestei scene. O vastă compoziţie, arborele lui Ieseu, este zugrăvită tot pe peretele sudic corespunzând camerei mormintelor. Pe cele trei abside se desfăşoară biserica cerească şi biserica pământească, adică în termeni slavoni «cinul». Desfăşurarea convoiului de sfinţi, martiri şi cuvioşi, are drept centru absida principală, de unde se întinde pe zidurile celor două abside laterale. în întreaga pictură exterioară, scenele şi figurile sunt judicios distribuite, urmărind îndeaproape punerea în valoare a proporţiilor armonioase ale bisericii. Siluetele înalte şi elegante ale personajelor sunt acordate curburii absidelor, orânduirea lor procesională duce la un ritm linear deosebit de interesant şi în perfect acord cu arhitectura monumentului. Dispusă în registre, care trebuie urmărite treptat — de la soclu până la cornişă, — pictura aceasta pune în valoare formele bisericii, evidenţiază calităţile ei arhitectonice. Verdele, care constituie linia pământului, şi albastrul fondului, culori distribuite cu mare ştiinţă de zugrav, leagă construcţia de iarba pajiștii din jur şi de cerul pe care i se proiectează silueta. Mişcările vii şi variate ale personajelor, mai ales în cortegiile procesionale din exterior, desenarea corectă a monumentelor, felul în care sunt redate în unele scene draperiile, tendinţa de umanizare a unor tipuri, puterea de exprimare a sentimentelor sau verva povestirii, constitue calităţile principale ale picturii de la Moldoviţa. Farmecul deosebit, întâlnit numai la Voroneţ, al coloritului proaspăt, amintind culorile vegetale, bogăţia şi varietatea motivelor decorative, mai mult florale şi mai puţin geometrice, ce împodobesc întregul monument, leagă pictura Moldoviţei nu numai de frumusetea cadrului natural în care a fost creată, dar şi de costumul şi ţesăturile Moldovei de nord, care păstrează de veacuri aceleaşi motive.

Fără îndoială că sculptura în lemn a cunoscut o mare dezvoltare în Moldova de nord, în tot cursul epocii feudale, dar din pricina lipsei de durabilitate a materialului operele păstrate sunt extrem de rare. Alături de Voroneţ şi de Humor, Moldoviţa este unul dintre puţinele monumente care mai deţin ansambluri originare de mobilier sculptat, realizat îndată după terminarea construcţiei. Jilţul domnesc, poate cea mai valoroasă operă moldovenească de acest gen, atrage dintr-odată atenţia, detașându-se de toate celelalte piese, în primul rând prin proporţiile sale. El este mai lat şi mult mai înalt ca de obicei, cu speteaza dezvoltată, arcuită în semicerc, cu un rând de bumbi strunjiţi pe margine. Forma acestui jilţ este cea cunoscută în Moldova, asemănătoare cu jilţul lui Grigore Roşea de la Voroneţ sau cu acela aflat la Probota. Mobilierul păstrat în Moldova din această perioadă atestă existenţa a trei moduri deosebite de ornamentaţie, folosite de multe ori în egală măsură, chiar în decorarea aceleiaşi piese. O astfel de îmbinare este evidentă şi pe mobilierul de la Moldoviţa. Roata şi rozeta, roza vânturilor, triunghiul, căpriorii etc. sunt cel dintâi grup de motive, folosite în sculptura acestei epoci. Ele apar până azi în crestăturile populare. Decoraţia spetezei scaunului domnesc se încadrează acestui grup. în colţurile de jos apare însă crestată şi stema Moldovei, în forma ei redusă, reprezentând bourul purtând o cruce sau o stea între coarne. Ea este semnul distinctiv, precizând destinaţia jilţului, rezervat exclusiv pentru domnitor. Cea de-a doua categorie de motive este formată din împletituri, unele mai simple, linii frânte sau linii şerpuite, alcătuind motivul «entrelac »-ului, altele îmbinate cu mici flori crucifere. Acestea sunt caracteristice decoraţiei sculptate, mai ales în piatră, din Georgia şi Armenia, de unde s-au răspândit în arta romanică a Europei apusene şi în lumea slavo-bizantină a Peninsulei Balcanice. A treia şi cea mai bogată grupă este formată de motivele vegetale. Vrejuri meandrice, cu semipalmete prinse în golurile create de o parte şi de alta, conuri de brad, frunze de iederă, acant îmbinat cu panglici, entrelacuri etc. mereu aceleaşi ca idee, dar într-o continuă varietate de compoziţie, completează decorul scaunului domnesc, împodobind şi stranele. Pe spetezele stranelor din naos se observă o ultimă serie de motive gotice, frunze de trifoi închise în triunghiuri sau romburi cu laturile în segment de cerc, margarete cuprinse în stele, frunze de ferigă etc. Un fragment sculptat, poate tot dintr-o strană, găsit în corul bisericii din Mediaş, poartă motive asemănătoare acelora de pe stranele din naosul Moldoviţei. Tehnica în care sunt lucrate aceste motive este unitară, cu un relief abia sensibil, în care toate liniile sunt curbe, sinuoase, iar reliefurile au devenit catifelate. Mobilierul de la Voroneţ, Humor sau Buhalniţa, în care domină mai ales motivele de tradiţie populară, este lucrat asemenea crestăturilor ţărăneşti, în unghiuri şi faţete, cunoscându-se loviturile de daltă şi cuţit. Tehnica mobilierului de la Moldoviţa aminteşte însă modelarea şi este legată de tradiţia orientală a sculpturii în lemn. Pe când în mobilierul celorlalte mănăstiri (Voroneţ, Humor şi Buhalniţa) meşterii de ţară au utilizat tehnica motivelor cunoscute lor, acelea pe care le făceau pe furci, bâte sau fluiere, la Moldoviţa ornamentele sunt înrudite mai mult cu acelea din sculptura pietrelor de mormânt, a picturii şi a ceramicii decorative. Asemănarea cu motivele din pictură, folosite des chiar de zugravul Moldoviţei, merge de altfel mai departe prin aplicarea culorilor la acest gen de sculptură. Mobilierul de tradiţie populară este necolorat— menținându-se culoarea lemnului natural — patinat, de nuc, păr sau stejar. La Moldoviţa şi pe unele strane de la Voroneţ, peste un strat fin de preparaţie de stuc, s-a utilizat un fond roşu cinabru şi albastru cobalt, pe care intervine aurul, dând astfel sculpturii şi mai multă căldură şi strălucire. Pe unele strane, mai simple, decorul este alcătuit dintr-o margaretă dispusă în mijlocul spetezei şi o friză longitudinală în partea ei de jos, cu motive gotice întâlnite şi în sculptura unor pietre de mormânt; pe altele, legate câte trei printr-o spetează făcută din aceeaşi scândură, apar mai ales motive vegetale în care domină palmeta. Sculptura acestor strane pare a fi fost necolorată, patina vremii i-a dat însă o căldură şi o catifelare deosebită, amintind parcă frăgezimea plantelor cu care sunt decorate. Un alt grup de sculpturi interesante, care se deosebesc de celelalte şi aparţin începutului secolului al XVII-lea, sunt cele două tetrapodii din naos şi fragmentul de tâmplă, aşezat acum deasupra intrării pronaosului. Tetrapodiile, de forma unui trunchi de piramidă cu opt laturi, sunt sculptate de sus până jos. Fiecare tăblie este încadrată de câte trei ciubuce, în trei planuri diferite, cel de la mijloc fiind mai reliefat decât celelalte, şi este împărţită în două panouri. Motivele exclusiv vegetale amintesc pe acelea ale stofelor orientale — vreji împletiţi care cresc din vase, încadrând fructe de rodii, flori de garoafe etc. Ele sunt tipice pentru decorul tot mai bogat şi complicat al epocii şi amintesc îndeaproape ornamentele pietrelor de mormânt de la Moldoviţa şi de aiurea, precum şi pe acela al plăcilor de sobă. Cu aceleaşi motive este decorată şi grinda de tâmplă colorată, care prin proporţiile ei trebuie să fi aparţinut unui mic paraclis adăpostit într-o încăpere a turnului de intrare sau în clisiarniţă. Cu toate că motivele vegetale sunt folosite şi aici, ele sunt diferite prin origine şi sunt tratate altfel decât cele anterioare. Bogăţia lor, tendinţa de a nu lăsa nici un colţişor liber nelucrat, duc la confuzie şi încâlcire. Pe când la primele, fiecare element al motivului, chiar tratat izolat, trăia prin el însuşi, aci rămâne valoroasă numai compoziţia în ansamblul ei. Precizia şi perfecţiunea liniilor au dispărut însă. Policromia se foloseşte din belşug pe acest mobilier. Predominant este aurul, care în celelalte cazuri era chemat mai mult să dea accente şi să pună în valoare perfecţiunea liniei. O ultimă piesă de mobilier, de un interes artistic mult mai mic, este un analog pliant cu crestături pe margine şi pe partea de sus, din piele groasă, cu o inscripţie zugrăvită în alb, în care se arată că a fost făcut de episcopul Anastasie al Rădăuţilor, la 1659. Tâmplă mare a bisericii are un bogat decor vegetal, în care sunt împletite şi păsărele graţioase. Ea se aseamănă, ca motive, cu tetrapodiile descrise mai sus, iar păsările, prin eleganţa mişcărilor lor, amintesc de acelea pictate pe benzile decorative de pe faţada Voroneţului. Ele apar ca un element nou, neîntâlnit în sculptură, decât pe piatra de mormânt a Măriei de Mangop. Prin bogăţia şi prin varietatea motivelor utilizate, întregul mobilier de la Moldoviţa constituie o adevărată arhivă de studiu a ornamentaţiei utilizate în Moldova, începând din secolul al XV-lea până în secolul al XVII-lea. Mănăstirea a reprezentat în primele trei veacuri de la întemeierea ei un centru activ de viaţă culturală. Din prima etapă, aceea a lui Alexandru cel Bun, n-au rămas broderii ca la Neamţ sau la Bistriţa, ci doar manuscrise. Trebuie să fi existat însă şi aci un atelier de broderie, deoarece cele două opere ce ni s-au păstrat de pe vremea lui Ştefan cel Mare vădesc o tradiţie mai veche, legată mai degrabă de concepţia artistică de la începutul secolului al XV-lea. Epoca lui Ştefan cel Mare a marcat în viaţa artistică a Moldoviţei, ca şi a celorlalte vechi mănăstiri moldoveneşti, o etapă de înflorire. Fără îndoială că Moldoviţa poseda şi ea, încă de la înfiinţare, ca şi celelalte mănăstiri, o zestre întreagă de broderii şi ţesături scumpe. Dintr-o informaţie mai târzie ştim, de pildă, că în anul 1462 Iuga, marele vistier al lui Ştefan, i-a dăruit« trei perdele de adamască roşie cu aur şi un pocrovăţ şi rucaviţe din aceeaşi camhă de damasc şi o candelă de argint aurită ». Din această perioadă ni s-au păstrat însă două broderii, remarcabile prin valoarea artistică şi desăvârșirea lor tehnică. Prima, făcută în timpul egumenului Anastasie, datează din anul 1484. Această operă păstrată în stare bună, este un aer, — văl de procesiune brodat — (0,69 m X 0,65 m), reprezentând pe Isus mort, încadrat de îngeri în zbor, plângând. Cea de-a doua broderie, dăruită Moldoviţei de Ştefan cel Mare, datează din anul 1494. Este un epitaf reprezentând, într-o compoziţie mai dezvoltată decât în prima, scena plângerii lui Isus. însuşirile coloritului şi ale tehnicii situează această operă între broderiile de seamă din vremea lui Ştefan cel Mare, dar caracterul arhaic al compoziţiei ne face să credem că este lucrată după modele mai vechi. După obiceiul medieval de a dărui şi a păstra veştmintele de preţ la mănăstire, Moldoviţa posedă fragmente de ţesături italiene, întocmai ca mănăstirile Putna şi Suceviţa. La Moldoviţa a existat o importantă bibliotecă. Aici s-au scris în decursul timpului un număr destul de mare de manuscrise. Cărţi obişnuite de slujbă şi de lectură teologică, provenite de la Moldoviţa, se păstrează în biblioteca şi muzeul mănăstirii Dragomirna şi în Bibliotecile Academiei Republicii Socialiste România din Bucureşti şi Cluj. Cel mai frumos manuscris cu miniaturi a fost dăruit mănăstirii de Ştefan cel Mare, în anul 1498, fiind însă scris la Neamţ de Teodor Mărişescu, unul dintre caligrafii cunoscuţi ai vremii. Alte manuscrise păstrate, datează din primii ani ai secolului al XVII-lea, când a existat la Moldoviţa o şcoală de caligrafi, deosebită de aceea înfiinţată de Anastasie Crimca, la Dragomirna şi Suceviţa. Ea a fost organizată în timpul episcopului de Rădăuţi, Efrem, devenit apoi stareţ al mănăstirii. Ivanco din Rădăuţi, unul dintre reprezentanţii acestei şcoli, caligraf cunoscut în primele patru decenii ale secolului al XVII-lea, a lăsat şi Moldoviţei unele opere importante. Din această ultimă etapă de oarecare strălucire a Moldoviţei, trebuie menţionat şi un pomelnic pictat, interesant pentru menţionarea celui dintâi ctitor al mănăstirii, Alexandru cel Bun.

Fortificaţii de lemn sau cetăţi puternice de piatră, locuinţe feudale întărite, biserici modeste de ţară, construite uneori dintr-un singur copac secular sau mănăstiri falnice, multe dintre aceste vestigii îndepărtate nu au ieşit la lumină decât datorită intenselor cercetări arheologice realizate în regiunea Suceava în ultimii ani. Prin numeroasele urme materiale date la iveală, tradiţia, păstrând la tot pasul amintirea celor dintâi ctitori, Petru Muşat şi Alexandru cel Bun, ca şi a glorioasei domnii a lui Ştefan cel Mare, devine o realitate vie. întreaga zonă subcarpatică a Moldovei ne apare azi ca leagăn al culturii şi al artei medievale moldoveneşti. între preţioasele mărturii ale acestor veacuri, se situează şi mănăstirea Moldoviţa, monument de interes istoric deosebit, recent restaurat, ce se înscrie printre cele mai vechi aşezări mănăstireşti din Moldova.