Cornel Medrea

Opera lui Cornel Medrea, a cărei dezvoltare am urmărit-o timp de patruzeci de ani, dovedeşte în pofida curentelor abstracţioniste care au bântuit şi în ţara noastră, în epoca dintre cele două războaie mondiale, o adâncă studiere a naturii, o viziune realistă exprimată în forme ample, pline şi armonioase.

Medrea nu copiază însă natura, nici nu ocoleşte realităţile, ci simplifică, înlăturând detaliile şi accentele secundare, urmărind o sinteză în care redă esenţialul.

Atunci cînd modelează un portret, formele răsar strânse, ca în realitate, iar când e vorba de un monument el modelează în planuri mai largi şi mai robuste, construind mase astfel echilibrate ca să se desprindă de la distanţă înălţimea, expresia, mişcarea şi gestul.

În afară de aceste cazuri, viziunea intimă a lui Medrea înclină spre formele ample, spre volumele cu unduiri de lumini blonde, străvezii, ce sugerează o calmă senzualitate. De pildă Femeia intrând în baie (1943).

Cu mulţi ani în urmă (1925) am descoperit în atelierul său o piatră de o viziune arhaică.

Dintr-un bloc paralelipipedic se reliefau formele unei adolescente cu mâna deasupra capului.

Era atâta nobleţe şi armonie în atitudinea şi gestul ei, încât artistul n-a rezistat tentaţiei de a relua motivul cu mulţi ani mai târziu (1943), cioplind de data aceasta în toată plasticitatea lor formele rotunde, care se sprijină pe cele două picioare ca pe nişte coloane.

Cornel Medrea s-a născut în comuna Miercurea de lângă Sibiu, în anul 1888. Copilăria şi-a petrecut-o la Alba-Iulia, unde a absolvit cursurile secundare. Dovedind dispoziţii pentru desen, îl practică cu pasiune, înfăţişând figuri şi obiecte cu o libertate de interpretare caracteristică celor destinaţi pentru creaţie.

Într-o zi a descoperit un profil antic în gips, copie după figura Minervei de Phidias. Cornel Medrea impresionat de sentimentul liniei, al formei şi al volumului din această sculptură, a copiat-o în lut.

Astfel a primit Medrea primul impuls spre arta statuară şi s-a hotărât să se dedice sculpturii. În acest scop s-a mutat în 1905 la Zlatna, unde s-a înscris la Şcoala de Arte şi Meserii.

După câţiva ani de studii, Medrea a fost trimis la Şcoala de Arte Frumoase din Budapesta, unde a lucrat cu profesorii Matray, Maron şi Ligety.

Pe vremea aceea, capitala Ungariei se împodobea cu remarcabile opere de artă monumentală. Se comandase între altele statuia lui Arpad călare, înconjurat de cei 7 cavaleri ai săi, lucrarea fiind încredinţată talentatului sculptor Zala care urma să desăvârşească cu un colectiv de colaboratori, monumentul Mileniului, pentru comemorarea celor 1000 de ani de la intrarea ungurilor în Panonia.

Cornel Medrea a fost unul dintre tinerii care au lucrat în atelierul maestrului Zala.

De altfel Medrea primise un puternic stimulent pentru acest gen de sculptură, admirând monumentul de la Cluj al lui Matei Corvin, opera lui Fadrus.

În 1912 şi 1913, Medrea a călătorit prin Europa Centrală, umblând pe jos ca pelerinii de altădată, cu sacul în spinare, deoarece era sărac şi nu avea alte mijloace să-şi împlinească năzuinţa de a vizita Viena, Leipzig, Dresda şi Munchen, centrele de artă cele mai importante din acea parte Europei.

În 1914, la începutul primului război mondial, a trecut Carpaţii şi s-a stabilit la Bucureşti.

În 1916 e mobilizat ca ofiţer asimilat în grupul artiştilor ce aveau sarcina să creeze opere cu scene şi motive inspirate de război.

Retragerea, drama refugiaţilor îl impresionează pe Medrea şi el sculptează o frumoasă statuetă, reprezentând o ţărancă ce înaintează cu greu pe drumul pribegit, cu un copil la sân şi un altul pe care-l trage de mână. Această sculptură, denumită Refugiata, sugerează mersul greoi al femeii prin înclinaţia corpului. Ea se apleacă înainte, în contrast cu rezistenţa copilului care păstrează o poziţie verticală.

S-a pomenit în legătură cu această lucrare, că Medrea ar fi fost influenţat de expresionistul german Barlach, care are şi el unele personaje puternic înclinate înainte. De acest sculptor nici nu aflase Medrea.

De altfel, viziunea şi tehnica lui Barlach e mai colţuroasă, canturile sale sînt mai abrupte şi cam poliedrice, dând o impresie dură,pe când statueta lui Medrea e plină de umanitate şi liniile apar mai fluide, mai rotunjite.

Refugiata lui Medrea ne face mai degrabă să ne gîndim la o minu-pictură a lui Daumier, reprezentând o spălătoreasă, care urcă cheiul cu rufele sub un braţ şi cu cealaltă mînă trăgând un copil, dar aceasta exclude orice supoziţie de inspiraţie, deoarece Medrea, ca toţi cei care au participat la primul război mondial, era obişnuit, în retragere, cu astfel de scene pe care le întâlneau la tot pasul.

În expoziţia din 1917, patronată de Marele Cartier General, Medrea expune o compoziţie, realistă şi expresivă, reprezentând un grup de pionieri germani. De asemenea, tot atunci, el mai prezintă o altă compozitie în basorelief, Cucerirea unui tun inamic, în care se desfăşoară un atac în plin avânt.

L-am cunoscut mai bine pe Medrea la Iaşi, în timpul campaniei, am întâlnit şi pe alţi artişti, dintre cele mai viguroase temperamente ale plasticii noastre: Camil Ressu, Iser, St. Dimitrescu, Theodorescu-Sion, Dărăscu, Han, Jalea şi alţi cîţiva, care în 1918 s-au asociat acolo, într-o grupare denumită «Arta Română», pentru promovarea unui curent artistic realist, ca o reacţie împotriva acelei arte înmuiate într-un romantism munchenez sau un impresionism bastard tot munchenez, practicat de majoritatea celor de la « Tinerimea Artistică ».

Reîntors la Bucureşti, după război, în anul 1919, Medrea expune schiţa unui basorelief, pe care a mărit-o mai târziu pentru expoziţia internaţională de la Paris din anul 1937 şi care a fost premiata cu marele premiu internaţional.

În acest basorelief reprezentând legenda lui Dragoş, voievodul se avântă călare să înfigă spada în ţeasta zimbrului încordat.

E o lucrare evocatoare a eroismului legendar, nu numai prin conţinutul tematic, dar şi prin admirabila reliefare plastică a mişcării, a atitudinii şi a expresiei figurilor, exprimând o energie concentrată în acel moment suprem.

Obiecţiunea făcută de unii în ceea ce priveşte disproporţia mărimii zimbrului faţă de eroul călare trebuie înlăturată, fiind vorba de o legendă în care fantezia şi imaginaţia pot fi în largul lor.

În 1919, Medrea a primit comenzi pentru busturile lui Victor Hugo, al lui Moliere şi al artistului Demetriad în Hamlet, pentru Teatrul Naţional din Bucureşti, iar în 1920 i s-a încredinţat să sculpteze bustul monumental al lui Barbu Delavrancea.

Medrea dăltuieşte figura dârză şi răscolitoare a lui Barbu Delavrancea, pe care îl înfăţişează într-un moment de intensă încordare lăuntrică. Fruntea înaltă şi proeminentă, brăzdată de cute adânci, exprimă concentrarea sufletească a oratorului. Nici nu se putea o mai expresivă figură pentru a întruchipa pe clocotitorul autor al Viforului.

În anul 1925, Medrea concurează la Monumentul Aviatorilor printr-un frumos proiect, care, deşi nu a fost ales de juriu, trece drept cel mai reuşit. Pe un soclu înalt, compus din patru coloane împreunate se află un personaj cu aripi desfăcute în înălţime, reprezentând pe un erou zburător ce ar putea fi asemuit cu Icar. În partea de jos, porneşte într-un avânt Phaeton, mânându-şi carul tras de doi cai focoşi ce galopează încolăcindu-se în spirală împrejurul coloanei.

S-a obiectat de unii prea marea înălţime a verticalei în raport cu baza, ceea ce e firesc pentru un monument al zburătorilor.

După cum am văzut, Medrea nu ocoleşte legenda şi alegoria antică în opera sa, atunci cînd împrejurările le reclamă.

El excelează cu astfel de teme în basorelief, una din formele la care revine deseori în cursul carierei sale. De pildă, într-un basorelief prezintă pe Făt-Frumos, nud în stil antic, luându-şi rămas bun de la iubita pe care o strânge la pieptul său înainte de a încăleca pe un cal înaripat ce aşteaptă încordat să zboare.

Tudor Vianu, în monografia sa despre Medrea (colecţia Apollo) arată că artistul vede în basorelief un compromis între sculptură pe de o parte şi pictură pe de alta. Cu acest prilej, menţionăm că Medrea este şi un desenator care conturează formele în plenitudinea lor sculpturală şi redă simfonia liniilor pe care de multe ori le nuanţează în acuarelă în tonalităţi calde.

La monumentul poetului St. O. Iosif (1928) găsim un basorelief reprezentând poezia. Un bust nud de femeie cu capul ridicat spre cer înalţă din harpă slavă zeilor.

Într-un alt basorelief reprezentând Maternitatea (1942), se văd în picioare trei nuduri feminine, dintre care o mamă arată prietenelor sale înduioşate, pruncul ei drag. E atâta graţie în linii şi relief în această operă ce ar aminti o stelă antică, încât privitorul simte pe lângă sentimentul sugerat de motiv şi plăcerile tactile pe care le oferă fericitul modelaj al artistului.

Într-un alt relief, reprezentând dansul (1943), un grup de nuduri sunt reprezentate în mişcări ritmice de o frumoasă plasticitate.

Sunt nenumărate aceste alegorii în basorelief în opera lui Medrea. De pildă Leda (1929) sau Nuduri la scăldat (1942) etc.

După cum desenul ocupă un loc important în compoziţiile marilor maeştri ai timpurilor, tot aşa şi basorelieful devine în opera lui Medrea un element de seamă.

Încordarea ce însufleţeşte compoziţia monumentului luptătorului naţional ardelean, părintele Lucaci (Satu-Mare 1932) apare evidentă din fericita îmbinare a liniilor şi a formelor ce converg într-o unitate de direcţie şi mişcări. Este unul dintre cele mai fericite monumente ale artei statuare româneşti.

Trebuie menţionat cu acest prilej şi proiectul monumentului Infanteriei (1932), pe care Medrea îl concepuse ca un înalt relief în care figurează un grup de infanterişti cu armele în mână, gata de atac, iar victoria personificată printr-o femeie cu aripi desfăcute planează deasupra ostaşilor.

Figura umană în portret, precum şi nudul au fost preocupările permanente ale lui Medrea.

Medrea a sculptat în 1929 chipul pictorului Marius Bunescu, urmărind printr-un modelaj foarte susţinut toate nuanţele figurii celui portretizat.

De asemenea el a realizat un bust evocator al pictorului Theodorescu-Sion (1929) pe care ni-l înfăţişează semeţ, cu fruntea ridicată, într-o atitudine mândră.

Medrea a transmis materiei nu numai subtilităţile formei exterioare, dar şi tot neastâmpărul care îl mistuia pe artist.

Din aceeaşi vreme e şi bustul pictorului Gheorghe Petraşcu, precum şi marmura dăltuită cu multă sensibilitate, reprezentând figura sculptoriţei Serova, bustul în marmură al prof. dr. Cantacuzino şi alte portrete.

Nudul feminin i-a inspirat lui Medrea valoroase opere, unele din ele simbolice ca Floarea de zăpadă (1923), prezentare plastică mai liniştită în contrast cu Păcatul (1926), în care pornirile instinctive sunt exteriorizate în formele ceva mai contorsionate ale trupului şi coapselor pe care se încolăceşte şarpele legendar.

În acelaşi an, ca un proiect pentru o fântână, Medrea sculptează un copil dolofan, ţinând în mână o broască ţestoasă, din gura căreia ţâşneşte apa.

Nenumărate studii în atitudini senine prepară calea spre zămislirea acelui splendid bronz, Tors fără braţe (1929), modelat în toată unduirea lui luminoasă, cu acea subtilitate enigmatică a figurii care aminteşte o operă arhaică.

Statueta Pubertatea (1926) este o excepţie în opera lui Medrea, prin viziunea ceva mai prelungită şi suplă a formelor.

În anii 1929 — 1930, Medrea călătoreşte prin Germania, Franţa şi Italia.

În anul 1933 Medrea este chemat la catedra de sculptură a Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti, ca urmaş al lui Dimitrie Paciurea, decedat cu un an înainte.

Aceşti doi sculptori, deşi nu aveau nimic comun în vizualitatea lor, se înţelegeau foarte bine, fiecare afirmându-şi personalitatea deosebită. Între anii 1919—1923, ei şi-au împărţit atelierul de sculptură din curtea Muzeului Aman.

O adevărată chintesenţă a artei lui Medrea în redarea nudului feminin o constituie splendidul nud în marmură din anul 1943.

Din antichitate şi pînă la marii maeştri moderni a existat o preocupare în căutarea unui tip de frumuseţe, a unor forme şi linii specifice prin care recunoaştem pe artist. Tot aşa şi la noi, Medrea a fost şi el obsedat de formele liniştite şi pline ale trupului feminin, pe care şerpuiesc lumini ce dau volumelor transparente si o calmă senzualitate.

În portretistica din ultimele decenii, Medrea a obţinut succese deosebite prin lucrările sale.

La loc de frunte trebuie pomenit bustul lui Michelangelo, geniul frământat de gânduri proteice, pe care Medrea l-a redat în forme tumultuoase, ce stârnesc în mintea privitorului o imagine vie a acestui mare maestru al Renaşterii italiene.

La fel de importante sunt şi bustul monumental al lui Beethoven, redat în toată bogăţia vieţii sale lăuntrice precum şi cel al marelui scriitor rus Lev Tolstoi.

În Ţăranca bâtrînă din Sibiu, Medrea redă, în forme ample, chipul unei femei din popor, cu trăsături caracteristice şi expresive.

Mai ales în ultimii ani, el a sculptat numeroase figuri şi busturi ca de pildă acela atât de sugestiv, de însufleţit şi de o remarcabilă mobilitate a expresiei care-l înfăţişează pe compozitorul D. Cuclin sau acela sensibil modelat, redând parcă frământările lăuntrice ale modelului şi definind personalitatea bogată a pictorului Corneliu Baba.

Prin nobila sa simplitate se distinge şi bustul compozitorului Ludwig Feldman, pe când acela al academicianului Mihail Jora exprimă fineţea, ironia subtilă şi eleganţa morală a personajului reprezentat.

În sfârşit bustul academicianului prof. Traian Săvulescu, preşedintele Academiei RPR, are un caracter monumental prin amploarea viziunii. El redă chipul omului de ştiinţă preocupat de sinteze.

Corneliu Medrea lucrează şi pentru monumentele care vor împodobi pieţele publice ale oraşelor noastre, cinstind memoria marilor înaintaşi luptători pentru drepturile poporului, ca monumentul lui Nicolae Bălcescu.

Medrea a dăruit statului un ansamblu impozant al operelor sale, care a fost expus câtva timp în Palatul Brîncovenesc de la Mogoşoaia, în acel cadru măreţ al arhitecturii secolelor trecute.

Astăzi, această colecţie poate fi admirată în Muzeul «C. Medrea» al Sfatului Popular al Capitalei, de curând deschis la Bucureşti.

Pentru meritele sale deosebite în arta sculpturii, Medrea a fost numit maestru emerit al artei şi ales membru corespondent al Academiei Române.

În evoluţia sculpturii noastre contemporane, arta lui Medrea aduce o viziune mai amplă şi mai puternică a realităţii, exprimată în linii curbe şi forme inedite, cu un caracter plastic evident şi impunător.