Valea Oltului
Sunt unele priveliști care îți rămân în memorie ca personificații ale fericirii. Sunt unele regiuni care îi amintesc călătorului de acea modestie a frumuseții simple, compusă din dâmpuri cu ravine cleioase, copaci de aluni cu tufișuri din abundență și case așezate rar, vopsite în culoare albă care strălucesc și arată amuzant, ca un zâmbet.
Așa mi-a apărut mie pentru prima dată Valea Oltului când, mergând spre Călimănești, m-am trezit, după o noapte pe drum, nu departe de Drăgășani, în mijlocul viței de vie dese și a amintirilor bogate. Într-o noapte cu cer senin, din vârful dealului, o mică biserică căreia i se vede doar silueta delicată sumarizează întreg caracterul perisajului, ca o strajeră regală scrisă în hieroglife, făcând un sumar al sintezei unei epoci istorice a apogeului.
Printr-o adunătură de tufișuri vede sursurul argintiu al apelor curgătoare. Este Oltul, acel frate de cruce și camarad bătrân al românilor, simbolul istoriei noastre care vrea să captureze în cursul lui cât mai multe regiuni ale României posibil. După ce scapă de dealurile văii, Oltul, înainte să dea de valurile Dunării, curge domol pe o serpentină largă și înceată, mai întâi prin dealurile acoperite de viță de vie și după prin câmpurile interminabile de grâu și alte grăunțe, străjuite de acadia albastră și tufișuri de răchită.
Prima oprire va fi la Cozia. Aerul este mai rarefiat. Prima pădure de cenușp ne duce cu gândul la mireasma vântului viu.
Cozia, sora Tismanei, domină Oltul cu figura ei unicată. O fortificație antică, păstrată de regalitate și una dintre primele așezări ale locului, inclusiv mănăstirea, care a stat atât timp fără călugări sau stareț, stă și acum înaltă pe malurile Oltului ca o torță stinsă.
Aici primii meșteșugari au încercat să îi facă pe plac voievodului român cu o biserică cu subsol, o capelă și o casă princiară. Însă plăcerile voievodului nu erau o fantasmagorie estetică, ci un program în care preocupările politice și religioase erau combinate cu cel mai subtil instinct al frumuseții.
Brâncoveanu, iar mai târziu Basarab, care spre final i-a fost dată gloria Munteniei, au finalizat biserica, cu o intrare elegantă și ridicată, sub care doarme și acum Mircea Voievod. Peste drum, distrusă, stă o biserică la poalele muntelui ca o capră sălbatică. Nu ajungem să citim inscripțiile vechi slavonice, nu vom măsura cu un ochi precis de arhitect, nu vom analiza ornamentele și construcția gândită la rece al unui arheolog.