Valea Oltului

Sunt unele privelişti care mi-au rămas în amintire ca o întruchipare a fericirii. Sunt unele regiuni care reţin călătorul cu modestia unei frumuseţi simple, compuse din movile cu râpe de lut, din stufoasa abundenţă a nucilor umbroşi şi din gospodăriile răzleţe, ale căror case albe se arată luminoase şi vesele ca un surâs.

Aşa mi se înfăţişa Valea Oltului prima dată, când, în drum spre Călimăneşti, mă trezii, după o noapte de drum, nu departe de Drăgăşani, în mijlocul viilor bogate şi de vestită pomenire. Pe un cer senin, în culmea unui deal, o bisericuţă rezuma cu silueta ei gingaşe caracterul peisagiului, cum un cartuş regal al scrisului ieroglific rezumă sinteza unei epoci istorice pe un hipogeu.

Printr-o pădurice de tufani zării argintiul viu al apelor grăbite. Era Oltul, acel vechi tovarăş de luptă al românilor, acel simbol al istoriei noastre care caută să prindă în cursul lui cât mai multe regiuni ale ţărilor româneşti. După ce a scăpat de strâmtoarea stâncilor, Oltul, înainte de a se pierde în valurile Dunării, curge alene într-un şerpuit larg şi leneş, întâi prin movilele acoperite de podgorii şi pe urmă în nesfârșita orizontalitate a lanurilor de grâu şi a porumbişti-lor, strejuit de tufe albăstrii de salcâm şi de răchite.

Primul nostru popas va fi la Cozia. Aerul s-a subţiat. Ultimele păduri de frasin ne trimit miresmele cu vântul viu.

Cozia, această soră a Tismanei, domină Oltul cu spătoasa ei siluetă. Cetate străbună, adăpost al gândului domnesc şi una din primele afirmări ale râvnelor noastre, mănăstirea, fără monahi şi fără stareţ, dezafectată, stă pe malurile Oltului ca o lanternă stinsă.

Aci s-au străduit primii meşteri să facă pe placul voievodului român o biserică cu chilii, paraclis şi casă domnească. Dar placul voievodului nu era o fantezie de estet, ci un program în care se îmbinau preocupările politice şi religioase cu cele mai subtile instincte ale frumuseţii.

Brâncoveanu, tardivul Basarab, căruia îi era dat să încheie gloria Munteniei, a completat cu un înalt, elegant şi luminos pridvor biserica, sub bolta căreia doarme Mircea Voievod. Peste drum, răzleaţă, o biserică stă căţărată de poalele muntelui ca o capră sălbatică. Nu vom ceti vechile inscripţii slavone, nu vom măsura proporţiile cu ochiul precis al arhitectului, nu vom analiza ornamentele şi construcţia cu recea chibzuinţă a unui arheolog.

Pictura de sub bolţi, lumina din afară, zgomotul apelor, freamătul codrilor, nebuna profilare a norilor pe cerul adânc, mormântul acesta străjuit de atâtea amintiri ne-a vrăjit. Locurile în care viaţa a pătruns cu violenţă şi hotărâre, în care egoismul şi gândul s-au asociat într-o comună sforţare spre izbânda, au darul să redea trecătorului din belşug ceea ce secolele au adunat de obscură şi de continuă energie.

Întotdeauna mormintele venerabile mi-au apărut ca surse de energie mai mult decât ca exemple estetice. Nu modelele frumoase căutăm la umbra zidurilor care au rezistat asalturilor nebune ale oştirilor vrăjmaşe, ci ecoul marilor fapte şi statornica intuiţie a aceloraşi râvne. O amplificare a nădejdii, iată ce am găsit la Argeş, la Hurez şi aici la Cozia ; o dilatare a forţelor noastre de speranţă, un imbold pentru a ne pierde în destinele acestui neam, încrezători în vremuri de izbânda ce au să vie.

Oraşele sunt aşezate toate cam la o parte, parcă le-ar fi fost frică de viitoarea apelor. Bucolic şi paşnic, de la Slatina în jos, Oltul îşi duce undele turburi prin maluri joase din ce în ce mai depărtate, despicate ici colea prin efemere insule de nisip. Dar adevărata lui măreţie e în tovărăşia lui cu munţii. Odată scăpat din strâmtoarea stâncoasă, Oltul a uitat parcă de măreţia legendelor sale şi, dezbrăcat de haina istoriei şi de mirajele trecutului, el se pierde într-o surâzătoare impersonalitate. De la Râmnicul-Vâlcii în sus începe adevărata şi specifica lui frumuseţe. Valea se retrage şi cetatea naturală a munţilor Făgăraşului îşi desemnează deasupra pădurilor primele contraforturi.

Acest oraş, dealtfel, e ca o prevestire a frumuseţilor ce vor veni. încununat ca o domniţă de coroana albă compusă din biserica, chiliile şi casele episcopiei care se desemnează pe fundul verde al unei livezi, cu străzile sale umbrite şi vile precedate de grădini cu trandafiri, cu aşezămintele sale culturale bine clădite, cu atmosfera sa gospodărească de viaţă provincială de tenace hărnicie, Râmnicul-Vâlcii rezumă în câteva înfăţişări simple caracterul de românism integral care se începe acolo şi se termină în munţii Ciucului şi Harghitei.

Precum uvertura unei opere anunţă principalele teme, care se vor desfăşura în actele viitoare, tot aşa şi acest frumos oraş, prin spirituala lui înfăţişare, pregăteşte şi exaltă sufletul călătorului dornic de a pătrunde în inima românismului celui mai curat.

Iar paraclisul episcopiei, prins în zidăria unui subasment puternic ca o navă pe şantier, cu picturile şi ornamentele sale de brâncovenească abundenţă, răsare deasupra petelor verzi închise ale nucilor bătrâni, ca simbolul călătoriei spirituale, pe când suntem traşi spre munţi pe frumoasa şosea ce se străduieşte să ţie un paralelism absolut cu Oltul.

Am uitat de regescul Hurez, de Sărăcineşti, de mănăstirea Dintr-un Lemn şi de toate celelalte podoabe care fac parte din zestrea unui râu. Depăşind Călimăneştii, stâncile se fac mai pleşuve, apele mai repezi, norii mai grăbiţi.

Iar drumul va urma darnic în alte frumuseţi. Ca o sentinelă cu coif şi zale, ca un sutaş, străjer la hotarele ţării, cetate mânăstirească călare pe o movilă ca un călăreţ gata de atac, apare Cornetu. Pe când mai toate mânăstirile noastre ocolesc drumurile mari, se retrag mai totdeauna într-o vale lăturalnică sau în dosul unei făşii de păduri, mănăstirea Cornetu îşi trădează, chiar prin alegerea locului unde a fost zidită, intenţiile sale defensive şi militare.

Mica cetate va pieri repede din privirea noastră, căci drumul se furişează prin stânci şi munţi. Valea se îngustează mereu până la Câineni. Umbra munţilor ne va acoperi. Neliniştea marilor peisaje romantice ne stăpânește sufletul. Ecoul apelor, lovindu-se de pietre, ne aiureşte. Când, înspre Turnul-Roşu, valea se lărgeşte, când primele clopotniţe occidentale ale Transilvaniei îşi pun accentele în brumă deasupra acoperişurilor de ţiglă ale satelor grupate ca o turmă somnoroasă, ne simţim uşuraţi. Parcă am trecut printr-o încercare grea. Ieşim dintr-o altă lume stăpânită de forţe ameninţătoare.

Lăsând Sibiul deoparte, cotind spre răsărit, adică spre Avrig, Oltul va urma până aproape de Braşov munţii Făgăraşului. Această parte a drumului, în care se afirmă paralelismul apei şi al munţilor, această tovărăşie simbolică a râului şi a cetăţii stâncoase e poate una din cele mai măreţe frumuseţi ale României. Sumbra cetate adesea încoronată de trecătoarea cunună a norilor şi îmbrăcată în mantia de smarald a codrilor seculari, brusca oprire a munţilor prin şesul Oltului, spaţiul astfel definit prin câmp, munţi şi cer, spaţiu în care apare şi dispare argintul albăstrui al apei, spaţiu netulburat de prea multe aglomeraţii omeneşti.

Această mare singurătate în care şoimii plutesc purtaţi de vânturi, în care o adâncă tristeţe emană din cele mai multe detalii, creează din drum unul din cele mai desăvârşite decoruri pe care natura a ştiut să le scoată din haos.

Prin acest infinit, dâra drumului apare ca o meschină sforţare omenească. Pădurile cu largi poieni aşteaptă cine ştie ce legendară descălecare. Stejari noduroşi, care au văzut armate cu coifuri de aramă şi zale de argint, adăpostesc somnul păstorilor. Când treci pe acolo ai uitat de leat, de timp. Pe drumul nostru vom întâlni încă o dată o războinică siluetă.

E cetatea Făgăraşului cu castelul său şi Feldioara unde pe vremuri învinse Petru Rareş. Zidurile s-au ruinat. Prin porţile cetăţii se întorc seara vitele. Iarba creşte prin şanţurile astupate, casele au umplut cetatea. Pacea s-a lăsat parcă o dată pentru totdeauna pe aceste locuri. Marele moment al Oltului s-a terminat. în valea Braşovului, el şerpuieşte între maluri pe care salcâmii se apleacă. Pe urmă vine ultima cotitură spre nord, înainte de Sf. Gheorghe.

Ne apropiem de izvoarele marelui râu. Puţin după naşterea lui, de la Madifalău la Miercurea Ciucului şi de la Miercurea Ciucului până la Tuşnad şi Sf. Gheorghe priveliştea va păstra o juvenilă frumuseţe. Peisajul va avea mereu frumuseţi anecdotice şi colțuri intime. Parcă în faţa noastră se desfășoară ilustraţiile vii ale tuturor basmelor din copilărie. Căci Oltul parcurge ţara cum parcurge viaţa un erou.

Iată epoca fermecată a copilăriei, popasul adolescenţei în valea Braşovului, epoca de înălţare şi de pregătire la acţiuni de-a lungul munţilor Făgăraşului, lupta dârză de cucerire a plaiurilor cu spărtura Carpaţilor, bucuria izbânzilor cu podgoriile Drăgăşanilor, oboseala eroului satisfăcut prin plaiurile Dunării şi moartea lină în apele ce curg spre mare, încărcate de vase şi străjuite de oraşe.