Linia de generală de atac când vine vorba de problema caselor urbane și orașul în sine sunt deschise de cei care gândesc pentru alte domenii, nu arhitectura, și nu se materializează în lucruri viabile. Astfel, Francoise Choay numește perioada până la începutul secolului al douăzecelea, perioada de pre-urbanism, iar perioada urbanismului are loc cu implicarea arhitecților din această materie. Francoise Choay scoate în evidență mai multe direcții ideologice, care vor juca un rol decisiv când se propun soluții arhitectural-urbane. Cele mai importante sunt modelele ideologice progresive și culturaliste, respectiv. Acestora li se adaugă modelul naturalist, care își găsește exprimare în orașul Broadacre de Frank Lloyd Wright.
Modelul progresiv
Reprezentanții sunt filosofii sociali și politici (Owen, Fourier, Considerant, Proudhon) dar și promotorii utopiei adevărate (Cabet, Richardson), care aveau același concept al omului și rațiunii. În această nouă ordine, exigențele igienice (soare, aer, lumină, ocupații legate de cultura pământului) joacă un rol important, ca și impresia vizuală, în care logica și frumusețea coincid. Casele standard joacă un rol important și privilegiat, în acest sens propunând mai multe modele: Considerentele propun palatul, alții, cum ar fi Fourier, propun locuințele colective, alții, ca Proudhon sau Richardson, propun locuințele individuale ca răspuns la problema locuințelor urbane.
Toate aceste propuneri, chiar dacă se vor a fi eliberatoare pentru ființa umană, de sub servitutea orașului industrial, ajung să fie coercive și represive, prin rigiditatea spațiului și a regulilor politice. Mai multe încercări de implementare (cum ar fi comunitățile din New Harmony, fondate în Statele Unite de către urmăritorii lui Owen, sau Cabet, dar și alte încercări cum au fost cele lui Godin) au fost cu bine depășite, de mai bine de una sau două generații.
Modelul culturalist
Este reprezentat exclusiv de către gânditorii englezi (Pugin, Ruskin și Morris), și se bazează pe ideea generală că, pentru mai bine de un secol, a analizat și criticat progresele civilizației industriale, comparându-le cu trecutul (Pugin, Carlyle, Mathew Arnold) și e născut simultan din romanticism și cercetarea istorică pe care o generează. Punctul de start nu este individul, ci grupul uman, iar principalul neajuns al orașului din secolul al nouăsprezecelea este dispariția vechii unități organice a orașului, pierderea sentimentului de comunitate, sub presiunea dezintegratoare a industrializării. Estetica joacă un rol central pe care igiena îl joacă modelul progresiv, crezând că prin punerea încrederii pe colectiv, tradiție artizanală, poți combate urâțenia orașelor industriale, fructul dezintegrării și a generatorilor de deficiențe culturale.
Aranjamentul spațiului urban este realizat conform cu modele ceva mai puțin riguroase, orașul e mic și limitat la granițe precise, fiind nevoit să prezinte un contrast ambiguu cu natura sălbatică. Este devotat geometriei, mergând pe ideea că doar o ordine organică poate integra contribuțiile succesive ale istoriei și zonei.