Mănăstirea Moldovița

 

Linia ferată prinipală care duce de la Câmpulung la Vatra Dornei se înșiruie spre Vamă într-o arteră secundară, care traversează munții de-a lungul râului Moldovița, spre așezământul mai mare de la final, Moldovița-Herăstrău, un centru important al exploatației de lemn. După ce trenul montan trece prin localitățile Deia, Frumosul, Dragoșul, care au fost numite la fel de secole, la 15 kilometri înainte de Vamă se oprește la stația Vatra Moldoviței. De la stație poți vedea silueta severă a Mănăstirii Moldovița, care arată ca o mică fortăreață, între ziduri care se ridică și care sunt dominați de acoperișul în valuri al bisericii. După câteva minute de urcare, ajungi la poarta mănăstirii, aflată pe drumul care duce spre Moldovița-Herăstrău. O mică localitate, Ciumârna, trece pe la sudest, acolo unde Petru Rareș a decis să ridice mănăstirea. La câteva sute de metri de aceasta, dominând priveliștea care se deschide către Vamă, pe valea Ciumârnei, există și acum runiele unei clădiri mai vechi, datând de la vremea lui Alexandru cel Bun. Acestea sunt ruinele primei clădiri de piatră a mănăstirii.

 

În secolul al paisprezecelea, peisajul artistic al Moldovei era evident mult diferit față de cel pe care îl cunoaștem azi. Moldova de nord, ca Maramureșul, era o țară a lemnului. Cele mai vechi monumente din această parte a țării erau făcute din lemn și au fost înlocuite mai apoi cu cele din piatră la finalul secolului al paisprezecelea. Tradiția a fost prezervată la Moldovița, la fel în Bistrița sau Neamț, o amintire a unei astfel de construcții. Trebuie să ne-o imaginăm la o scară mai mică, cu ziduri făcute din paie și pământ, păzite de un acoperiș de țiglă, și umbrite de un șir de garduri și copaci. Nu știm multe despre data la care s-a ridicat prima construcție aici. Știm mai multe despre construcția monumentului din piatră, ale cărui ruine pot fi văzute și astăzi, datând de la începutul domniei lui Alexandru cel Bun. Cu siguranță că în 1410 mănăstirea exista deja, asta pentru că Alexandru își termină domeniul numindu-l cel nou construit. La acea vreme, construirea mănăstirii la poalele munților dintre Moldavia și Transilvania trebuie că a avut ca scop și atenta supraveghere a graniței, așa cum reiese din documentul din 1411, care stabilește granița la satul Moldavița, și unde un șir de fortărețe este menționat, pe care cercetătorii le-au identificat, nu departe de mănăstire, cu urme de mansorie și un mănunchi de legături, care atestă existența unei fortificații în zonă. În conexiune cu acest rol de păzitor al mănăstirii, o tradiție locală a rămas și azi, ca starețul să fie și șeful organizației militare care străjuia asupra satelor de lângă râu. Uitându-te prin documente, găsești că mănăstirea Moldovița are pământ important la granița Moldovei cu Transilvania. Din acest motiv în secolul al 16lea o serie de litigii au apărut între mănăstire și orașul Bistrița, în legătură cu violarea de proprietate. Din corespondeța pe care cele două părți, călugării de la Moldovița și comercianții din Bistrița, de la final de secol 16, reiese că cei din urmă aveau rolul de a-i informa pe călugări despre evenimentele din Moldova, iar cei de la Moldovița trimiteau informații despre oamenii din Bistrița, simulând de multe ori venirea comercianților saxoni. Când situația era periculoasă la Moldova, călugării de la Moldovița trimiteau știri spre cei din Bistrița pentru a-i pregăti de ceea ce urma să vină peste ei. În timpul evenimentelor din vremea lui Petru Șchiopul, un mesager al prințului Transilvaniei stătea la Moldovița. Unul dintre călugări, Aghaton, îi informa pe cei din Bistrița în 1595 despre misiunea sa diplomatică la un han Tătar, o misiune care urma să prevină o invazie a tătarilor în Moldavia. Același mod pașnic de lucru a fost utilizat de Agathon mai târziu, în 1621, la investirea lui Ștefan Tomșa și în 1628, la cea a lui Miron Barnovschi. De la începuturi, Moldovița a fost o mănăstire care s-a bucurat de păstori și pământuri agricole beneficiind de o serie de venituri importante, rezultate din traficul comercial, activ la acea vreme în Moldova. Veniturile mănăstirii erau în directă corelație cu viața economică de la Baia, un oraș faimos și important în Moldova în secolele 14-15. Mănăstirea deținea 5 mori în Baia, dar și o berărie și o croitorie. Mănăstirea a avut și economiștii ei, de origine tătară, care au cumpărat parte din așezământ în 1545 în urma unei înțelegeri de tipul vinde și cumpără. Comercianții mănăstirii făceau comerț exclusiv cu sare și miere, care erau vândute până la Dunăre, de unde cumpărau pește. Mănăstirea mai deținea câteva case în Suceava, primite ca daruri. Chiar și așa, cele mai multe venituri erau cele din donații, cele mai multe venite din Transilvania. Într-un privilegiu comercial oferit în 1408 de către Alexandru cel Bun comercianților din Lviv, locul de plată al taxelor este stabilit ca fiind mănăstirea în sine.

 

Nu departe de râul Ciumârna, pe un deal verde, unde biserica veche de lemn era odată, se pot vedea și azi ruinele celei mai vechi biserici din Moldovița, construită în primul an al secolului al 15lea. Odată străjuită spre nordvest, de către ziduri de piată mari, acestea s-au dărâmat din cauza alunecărilor de teren la început de secol 16. Iregularitățile pământului din jurul ruinelor și rămășițele grajdurilor, care încă apar pe alocuri dintre iarbă, marchează o sală dreptunghiulară cu ziduri, cu construcții și mai importante la sud. Pe dealurile din zonă se mai văd fragmentele unei țevi, care aducea apă la mănăstire. Părțile prezervate sunt similare cu cele de la Cetatea Sucevei și cu cele de la mănăstirile Probota și Slatina. În ravena de la est apar peste tot, indundate de ape, spălate de pământuri și pline de rămășițe ale vieții din secolul al 15lea. Zidurile în ruine, jumătate acoperite cu gunoaie, ne permit să vedem planul original al bisericii, cu formă de club, similar cu cel al unui alt monument din Moldova, biserica Sfiintei Treimi din Șiret. Mai bine de jumătate de secol înainte biserica, mai puțin distrusă, a rămas cu ceea ce era odată un dom central, construit pe naos. În planul actual există o sală mortuară, care pare a fi o adăugare mai târzie. Exavațiile vor clarifica mai bine problema discutată, existența locului, originar de la o simplă groapă. Există inclusiv urme de culoare, prezervată într-un geam lucrat, care arată că a fost aplicat pe un strat de mortar, o modalitate specială comparând-o cu cea de la monumentele din timpul lui Ștefan cel Mare. Cercetarea amănunțită, realizată la un moment în care pictura era într-o stare mai bună, a putut determina esența vegetală a culorii și compoziția stratului preparator. Cele câteva fragmente găsite în rămășițe sunt similare cu cele găsite recent la excavările din zona de defensivă a Cetății Suceava. Datează ambele de pe vremea lui Alexandru cel Mare.