Pablo Picasso
Impulsul vital, probabil cel mai greu de trecut pe care îl cunoaștem în timpurile noastre, nu a fost să nu se manifeste pe sine: copilul născut în seara lui 25 octombrie 1881, la Malaga, arăta ca un copil decedat.
I se oferă toată grija din lume, îns micuțul lui trup rămâne inert. Nu există respirație de pe micile buze înghețate. Această bucată de carne umană are un destin interzis încă din prima clipă. Fratele tatălui său, Dr. Salvador Ruiz Blasco, este speriat uitându-se la copil, care arată atât de bine și a cărui moarte, totuși, este o soartă nefastă a vieții. “Doctorii de la acea vreme fumau țigări groase. Unchiul meu fuma și el. Fumul îmi ajungea mereu în față. M-am înstrâmbat și am început să urlu”, spune Picasso.
Picasso spune povești, iar când spunem asta, ar trebui să găsim mai întâi o expresie specială care să ne ofere o idee despre calitatea sa de a spune povești. Nu conține alegerea unor fraze speciale sau neîntâlnite în vorbire, ieșite din comun, ci este o combinație de cuvinte, ca niște culori ale paletei sale, incredibile tocmai din pricina simplității lor; formulări directe și scrute la care nu ai ce să adaugi sau să scoși pentru a le schimba. Vorbele lui îți merg direct la inimă, despre evenimentele la care a fost martor sau a auzit, cu o claritate peste care ceața timpului nu și-a pus amprenta, iar el retrăiește povestea de fiecare dată când o redă. Două linii de lumină puternică ies din ochii lui, iar expresia de pe față se pretează la acestea cu o rapiditate surprinzătoare, în timp ce gesturile sale, expresive și precise ale mâinilor, umplu golul care le separă de obiectele și creaturile din împrejurimi; fiecare amintire pe care o are este descrisă ca o pantomimă căreia i se dedică întru totul. Forța evocativă de care dispune este așa de mare încât ai impresia mereu că ești martorul evenimentelor povestite.
Potrivit tradiției spaniole, copilul primește mai multe prenume la botez: Pablo, Diego, Jose, Francisco de Paula, Juan Nepomuceno, Maria de los Remedios, Cipriano de la Santisima Trinidad. Această adunătură de sfinți pare ceva normal pentru Picasso: el este convins că “am atâtea prenume câte vezi peste tot altundeva…”
Tatăl său, Jose Ruiz Blasco, vine dintr-o familie originară din munții provinciei Leon, o familie veche, cunoscută încă din secolul al cincisprezecelea, care include, printre alții, un episcop ilustru, general căpitan al statului Peru, lăsat la Lima, învăluit de aura divinității. Familia este mândră și de un alt personaj ilustru sfânt care rămâne ca o amintire vie într-un pântec, pentru că fata a murit la mijlocul secolului al nouăsprezecelea, iar micuțul Pablo auzea despre el ca fiind menționat sub numele de unchiul Perico, care a trăit o viață de pustnic în peșterile din Cordoba.
Bunicul lui s-a mutat, la vremea lui, la Malaga, unde făcea mănuși. Se pare că a fost primul fantazist și primul artist al familiei; un cântăreț de vioară pasionat dar și un muncitor grozav, lucrând din greu pentru a hrăni o familie numeroasă. Tatăl lui Pablo, înalt și cu părul roșcovan, pare că a moștenit din vița lui nobilă aparențele nordice, arătând ca un tip englez, așa cum Pablo avea să îi povestească lui Gertrude Stein cândva, vorbind cu mândrie despre cum a fost inspirat tatăl lui cu o asemenea distincție anglo-saxonă. În același timp Don Jose pare să fi avut slăbiciunile unui visător, fiind puțin trainic în luptă; se lăsa descurajat extrem de repede. Artistul a venit asupra comercianților și sfinților din familia lui. A ales pictura ca și ocupație, însă pentru a se delăsa de viața grea a pictorului care aștepta fără rost după comenzi, a aceptat un post de învățător la Școala de Arte și Meserii a orașului său de provincie. Trebuie menționat aici că, potrivit vorbelor care circulau în familie, dacă Don Jose era bine văzut în Malaga pentru operele sale, era totodată faimos pentru “cuvintele lui de duh.” Îl vom regăsi pe acesta ca un părinte bine intenționat mai târziu, în faimoasele sale zicale pe care Pablo Picasso are obiceiul de a le reprezenta în mod uluitor sau neclar în fața interlocutorilor lui.
De la mama lui, Maria Picasso Lopez, Pablo a moștenit puterea trupească și eficacitatea din sud. Așa cum se poartă în Spania, semnând primele lui picturi, a adăugat numele mamei și al tatălui, după care, într-o zi, numele de “Ruiz” dispare. În acea zi pictorul a descoperit ceea ce se cheamă personalitate proprie și conștiință de sine. Atunci și-a lansat numele său care sună ca o trompetă, destinat să îi aducă faimă: Pablo Picasso.
Unii iși doreau să vadă în acest nume originea materială, cu acel dublu s nefolosit în Spania sau Italia. Da, exista în Matteo un Matteo Picasso, un pictor cunoscut în secolul al nouăsprezecelea ca un realizator de portrete, dar nimic nu se știe în prezent despre descendenții acestuia, doar că era de origine din Malaga. Picasso s-a arătat interesat de pictura italiană odată, trimițând un prieten să cumpere câteva reproduceri ale lui Matteo Picasso pentru el, ca și când ar fi vrut să se asigure că prinde ceva din valoarea artistică înainte să îl adopte ca un străbunic. Însă cu cât acest exil voluntar se lungea, cu atât își dă seama cât de spaniol este la interior.
Agitația care îi curgea în venele furibunde este ceva cu care s-a născut, iar gustul lui pentru escapade vine de la sine, nu de la o rudă din trecut. O fotografie cu bunicul lui din partea mamei, Francisco Picasso, îl înfățișează pe acesta ca un burghez bogat și prosper, purtând o haină lungă de blană, cu un lanț gros de aur cu ceas care îi trece peste piept, și cu o mână autoritară care se rezema pe o carte. Don Francisco avea un cap rotund, buci cărnoase, o mustață mare și neagră, iar cu puțină imaginație putem vedea o privire fixă, puternică, impecabilă venind de sub fruntea bombată.