Nicolae Darascu
Munca lui Nicolae Dărăscu a fost completă intr-un mod robust și original, în timpul unei activități de peste jumătate de secol. Strălucitor și optimistic, venind de la o iubire de om și natură, stilul artistic al lui Dărăscu era cel al picturii de plăcere a traiului, de colorit viu al peisajului, de mișcare a mării, de liniște a dealurilor verzi.
Nicolae Dărăscu prefera să își exprime sentimentele și gândurile într-o imagine, în pulsul culorilor. A spus despre artă că “este realizată de om și secundată de om.” A fost totodată de părere că artistul descoperă secretul autenticității în capitalizarea sa a statutului de ființă umană. Pentru artist, pictura nu era o disciplină cromatică, o sumarizare a posibilităților formale, ci în primul rând, o formă de comunicare.
Sentimentele omului sunt stârnite oriunde acesta călătorește și îi încălzește lumea interioară, de la pântecul mamei care se transformă într-un loc de imaginare a muncii. Dărăscu și-a asumat realitate ca natură proprie, poiectându-și stările interne în aceasta.
Nicolae Dărăscu s-a născut la 18 februarie 1883 la Giurgiu. A fost pasionat de desen încă din școala primară, iar la liceu, a fost încurajat de către profesorul de desen pentru lecții particulare, dedicându-se întrutotul pasiunii sale și dorindu-și să devină pictor. În 1902, după terminarea liceului, se duce la Școala de Arte Frumoase din București. Decisivă pentru cariera lui a fost expoziția personală a lui Ștefan Luchian de la Casa Assan, în iarna lui 1903. Emoția puternică a acelor vremuri și încurajările de la marele artist, căruia i-a arătat câteva schițe de-ale sale, nu au fost niciodată uitate de către Dărăscu.
Artistul era preocupat cu descoperirile de cele mai multe ori. Citea enorm de mult. Literatură, științe naturale, geografie, istorie, navigație unde, alături de artă, exista o permanentă ocupație. În 1906, cu suportul material al unei mătuși înstărite, pleacă la Paris unde se înscrie la Academia Julian, în studioul de creație a lui Jean Paul Laurens.
La Paris, Nicolae Dărănescu frecventa muzeele, colecțiile și expozițiile, dornic să știe cum să învețe, cum să se recunoască pe el însuși.
În toamna lui 1907 se înscrie la examinarea inițială pentru Academia de Arte Frumoase unde este acceptat. Dificultățile financiare îl determină să se angajeze în 1908 ca și caricaturist la ziarul parizian Excelsior.
Tot în 1908, mai exact vara, se oprește la Saint Tropez, singurul loc pentru pescuit de pe coasta Mediteranei, nu deprte de Tulon. Ajungând acolo, Dărăscu este încântat de atmosferă, de culorile vii și variate ale regiunii. Mai mult în acuarelă, dar și în ulei, Dărăscu își exersează talentul, înconjurat de frumusețea micului port.
Anii pe care îi petrece în Franța, mai ales la Saint Tropez, sunt căutări ale sale pentru a-și defini viziunea și propriul stil.
Două experiențe fundamentale îl marchează emoțional. Impresionismul și neo-impresionismul, cu ale lor explorări în relațiile dintre culoare și lumină, îi par interesante lui Dărăscu. Este totodată atras de punctilism ca metodă, însă este prea îngustă pentru temperamentul lui. Din acest punct de vedere, programul lui Fauvists, publicat sub semnătura lui Henri Matisse, în “La Grande Revue” din 1908, i s-a părut ceva mai generos.
Lucrările din vara lui 1908 arată o receptivitate largă a realității din jurul său – o receptivitate a peisajului în primul rând – fără a exclude, totuși, scenele de muncă sau picturile de gen. Pentru această perioadă, peisajul în ulei de mici dimensiuni “Viziuni din Saint Tropez” este reprezentativ, însă lucrările “Peisaj cu pomi”, “Portul Saint Tropez” și alte nu trebuie uitate. În anii ce au urmat, fiind în același timp artist ilustrator la Excelsior și pictor și devotat religios, călătorește prin Provence, pe coasta Mediteranei, până în Italia unde, în 1909, descoperă Veneția.
În toamna lui 1911, artistul se reîntoarce în țara sa, organizând acolo prima lui expoziție într-una dintre sălile Ateneului. Acolo expune lucrările din Saint Tropez, peisaje pariziene și portrete.
Dărăscu este parte a unei generații care s-a bătut cu academicianismul refractor și noutățile vremi. Generațiile tinere – Pallady, Petraşcu, Sirato, Ressu, Steriadi, Iser, Tonitza, ŞT. Dimitrescu – nu reușiseră încă să își alinieze forțele pentru a putea impune o nouă atitudine față de artă.
În 1912, invitat de către colecționarul și criticul de artă Alexandru Bogdan-Pitești la Vlaici-Olt, Nicolae Dărăescu știe mai îndeaproape viața și peisajul acestui sătuc românesc. Nicolae Dărăscu, cetățeanul model, a simțit întreaga frumusețe calmă a peisajului de deal românesc, cu orizonturi largi și modulații calme, dar și grozăvia măreață de sub semnul existenței opresive, plină de neajunsuri.
După săptămânile petrecute la Vlaici, aristul pleacă din nou din țară, călătorind la Franța, la Paris și în sud, dar și la Veneția, un oraș unde se va întoarce mereu.
Lucrările din 1912, atât de diferite ca temă și moduri de lucru, arată o unitate în concepție care începe să arate a maturitate.
Revenind în țară la început de 1913, Dărăcu se pregătește de o nouă expoziție personală, vernisajul căreia are loc în rotunda Ateneului la 1 aprilie. Printre operele expuse se găseau “O priveliște din Vlaici, Sălcile de la marginea Vedei”, “Biserica satului”, “Vacile venind”, “Podul”.
În catalogul prefață al expoziției din 1913, Tudor Arghezi a scris “picturile lui Dărăscu sunt bucuroase, generoase, optimiste pentru artă. Artistul salvează soarele, cerul, vegetația, lumea, cu pasiune și fanchețe față de natură, de unde învățăm despre măreția și gesturile libere ale creației. Evită detaliile și credem că nu îi plac. Însă picturile sale, priveliștea, marea, orizontul sunt toate adânci și au câte un suflet fiecare, ca și când ar fi creaturi cu rațiune.”
În anul 1913, mai multe peisaje industriale sunt înscrise, mai ales la Paris, iar Dărăscu este unul dintre primii artiști care realizează așa lucrări. Cu aceste lucrări, la care se adaugă alte numeroase peisaje, Dărăscu deschide la 4 februarie 1914, în sala Esarcu a Ateneului, o nouă expoziție personală cu Ștefan Luchian. Expoziția este una de succes.
Pentru Dărăescu, un mod de a găsi informație era călătoritul.
Dărăscu era atras și de compoziția figurativă, însă pentru că nu era un gen convenabil, a trebuit să aleagă alte orizonturi, cum ar fi peisajul, chiar dacă nu a renunțat niciodată de tot la aceasta.
După un an petrecut la Veneția, în 1916 se reîntoarce în țară unde începuse războiul, care îl va trimite la Iași unde se împrietenește cu Camil Ressu. La Iași, participă la stabilimentul societății Arta Românească – un grup artistic al cărui principal merit era simularea creației artistice în anii care au urmat sfârșitului războiului.
În primăvara lui 1919 participă la o expoziție de grup, organizată la București, cu mai multe peisaje despre București și Veneția. Printre lucrări se află “Piața Teatrului Național în ploaie”, “Femeia cu mască”.
În vara lui 1919 ajunge în Dobrogea. Va face o serie de lucrări la Tulcea și Balchik. Alături de peisaje, pictează și numeroase lucrări din genuri inspirate din viața localnicilor, cai, cafenele, târguri.
În lucrări ca “Viața la Veneția”, pictată în 1920, la fel ca și capodopera mai târzie “Cimitirul Tătar”, reușește să dezvăluie grandoarea, vigoarea peisajulul, fie prin ipostaza optimistă sau cea dramatică, redând-o sub nuanțe tari și sugestive.
În 1924 organizează o expoziție personală dedicat aproape complet coastei Mării Negre. Printre lucrările ce merită menționate sunt “Vederea mării”, “Han lângă mare”, “Cafeneaua roz”.
Trei ani mai târziu are loc o nouă expoziție personală la București, intitulată “Veneția”. Culoarea este caracteristică lucrărilor tipice Dărăscu, scrie pictorul Șirato în cronica dedicată expoziției.
Mereu pe picior de ducă, Dărăscu se întoarce mereu la motive bine cunoscute pe care nu ezită să le repete, de fiecare dată cu seriozitate dar și cu o prospețime nealterată, analizând noi aspecte, frumuseți încă nevăzute. Dacă în 1924 se oprește mai mult în fața peisajelor acvatice din Deltă, în 1929 este mai atras de nebunia cherhanalelors, de șarmul pescarilor.
În 1932 pleacă în Anglia, la portul Hull, unde supraveghează construirea unui tăietor – o barcă cu pânze și un motor – făcut după planurile sale. După care călătorește de-a lungul coastelor, pe Atlantic și Mediterană. Revenind din călătorie, lucrează din nou în deltă, pictând la Ghecet lângă Brăila, dar mai ales la Balchik.
În mai a anului 1936 Dărăscu organizează o expoziție personală vastă, cea mai importantă din întreaga lui activitate. Cu această expoziție, Dărăscu se definește ca un pictor independent complet, acuzând nu doar diferențele clare dintre el și Steriadi, ci și originalitatea sintezei picturale în relație cu impresionismul în general.
Raza de culoare rămâne aproape la fel: albastru, verde, roșu și gablen, câteodată mov, alb și negru.
În 1937 artistul participă alături de Gheorghe Petrașcu, Iser, Steriadi, Stoenescu și Ștefan Popescu la punerea la punct a Asociației Arta – unul dintre cele mai importante grupuri artistice ale vremii.
Anul 1944 a fost unul greu pentru Nicolae Dărăscu, bombardamentele distrugându-i nu doar lucrările, ci și biblioteca lui cu multe cărți rare, dar și colecția de mobilă veche atât de dragă.
În 1946, artistul primește Premiul Național pentru Pictură alături de Francisc Șirato.
Spre sfârșitul vieții, Dărăscu este atras de peisajul liniștit al dealurilor cu linii gentile și lumină calmă. La Câmpulung Muscel, dar mai ales la Curtea de Argeș, artistul revine în mod regulat.
În anii 195101952 Dărăscu lucrează mai mult în creion, la schițe și studii, desenând aspecte legate de târguri, panorame, case și copaci. A vrut să se întoarcă la natură însă boala l-a forțat să rămână în atelier.
În 1957 se oprește din muncă și revine la Curtea de Argeș unde pictează “Peisaj la Curtea de Argeș”. Boala îi revine și la 4 august 1959, Nicolae Dărăscu moare, lăsând ultima lui pictură nefinalizată, “Târg de oale la Curtea de Argeș”.
Paula Constantinescu a spus despre Dărăscu în Studii Muzeale din 1968 că “este un artist modern de talia erei în care a trăit și lucrat. Aduce în arta românească nu o înșiruire de impresionism sau altă formă de expresie (deși influențele și modurile de lucru sunt de nedisputat și necesare pentru a fi determinate) însă afirmă cu alți contemporani că există posibilitatea de a te exprima prin noi metode, pornind de la realitatea mediului înconjurător.”
Pictorul s-a uitat la natură și la elementele ei prin culoare, gândind și interpretând natura în funcție de sensibilitatea ei. Pentru el, culoarea a fost singura formă de exprimare plastică și în afară de aceasta, nu a căutat niciodată alte realizări.”