Așa cum uvertura unei opere anunță marele ei teme, care se va desfășura în actele ce urmează, așa și acest oraș frumos, prin aparențele spirituale de care dă dovdă, pregătește și exaltă sufletul călătorului dornic să intre în inima celui mai pur românism.
Iar capela acestei dioceze, prinsă în măiestria unei fundații puternice ca o navă pe un sit de construcții, cu picturile și ornamentele din abundență ale lui Brâncoveanu, se ridică deasupra munților pe un drum superb care încearcă să rămână complet paralel cu Oltul.
Am uitat de Regele Hurez, de Sărăcinești, de Mănăstirea Dintr-un Lemn și despre toate celelalte ornamente care sunt parte a cursului râului. Trecerea prin Călimănești este marcată de rocile care devin mai aride, de apele mai repezi, de norii mai deși.
Iar drumul va oferi în mod generos și alte frumuseți. Ca un soldat cu caschetă și legături, ca un centurion, un gardian la granițele țării, o cetate de mozaic pe un munte ca un călăreț gata să atace, apare Cornetu. Deși majoritatea mănăstirilor noastre sunt departe de drumurile principale, fiind retrase mereu într-o vale de pe margine sau în spatele unei bucăți de pădure, Cornetu trădează aparențele, chiar și prin alegerea locului unde să fie construită, arătând că are rol de apărare și militar.